FOTO. Monumente Pierdute: Conacul boierului Ion Marian din Curtişoara-Olt

Construit în urmă cu mai mult de un secol, conacul boieresc din comuna Curtişoara, un adevărat simbol al localităţii, e pe care să devină o dărăpănătură.

 

Fără pază asigurată, clădirea care a aparţinut boierului Ion Marian a fost furată bucată cu bucată, hoţii încercând să valorifice până şi instalaţia electrică zidită în pereţii clădirii.

După al Doilea Război Mondial, conacul a fost luat abuziv de comunişti şi transformat în sediu al Cooperativei Agricole de Producţie (CAP).

În perioada respectivă arăta destul de bine, pentru că a avut o utilitate şi a fost întreţinut.

După Revoluţie a fost şi un sediu de societate agricolă, după ce s-au desfiinţat fostele CAP-uri, iar apoi, la ceva timp după ’89, nepoţii foştilor moşieri care locuiesc în Elveţia au venit şi au solicitat retrocedarea conacului. A avut loc şi un proces pe care l-au câştigat, şi astfel că au devenit proprietari pe clădire şi 7,5 ha de teren aflat în zona conacului

Anunțuri

Cea mai rămas din Conacul Neamţu de la Pârşcoveni-Olt

Prietenii de la Monumente Pierdute din Oltenia au făcut o vizită recentă Conacului Neamţu, din satul oltean Olari, comuna Pârşcoveni.

10402609_723734871019388_3583387898875133127_n

Concaul Neamţu, care datează de la sfârşitul secolului XIX, a aparţinut boierului Constantin C. Neamţu din  Craiova-Dolj, director al Băncii Comerţului. De asemenea, el a fost preşedintele circumscripţiei judeţene PNL şi ctitor de biserici.

Neamţu a fost arest de comunişti,  o parte din detenţie petrecând-o la penitenciarele Văcăreşti şi Caransebeş. A murit la scurt timp după eliberare.

El a fost în anul 1899 unul din fondatorii Băncii Comerţului din Craiova (actuala primărie) – Societate Anonimă, care, cu timpul, şi-a deschis filiale în mai multe oraşe ale ţării.

Iată fotografiile de la Monumente Pierdute:

Slatina de Altădată vă prezenta, în urmă cu ceva timp, povestea lui Şerban Neamţu, fiul boierului Constantin C. Neamţu, care deţinea conacul de la Pârşcoveni-Olari şi întinse suprafeţe de teren agricol şi pădure din judeţul Olt.

Ajuns la onorabila vârstă de 77 de ani, Şerban Neamţu a vorbit despre istoria familiei sale şi despre perioada glorioasă dintre cele două războaie mondiale. El a donat conacul restaurat de arhitectul Ion Mincu pentru posteritate după ce anii comunismului şi capitalismului timpuriu l-au transformat într-o ruină.

Arhitecţii ar fi trebuit „să asigure complexul, să oprească degradarea şi, în perspectivă, să restaureze clădirea principală şi să repună în funcţie construcţiile anexe”, însă lipsa de fonduri a blocat proiectul.

Întreaga poveste aici.

 

FOTO. Castelul dispărut de la Comani (Drăgăneşti-Olt)

Aflăm de la Monumente Pierdute că, la un moment dat, în judeţul Olt a existat un castel. Edificiul se afla în satul Comani, actualmente parte a oraşului Drăgăneşti-Olt (intrarea dinspre Slatina) şi aparţinea magistratului caracalean Velisarie Leontopol, deputat al Partidului Conservator în Parlament. Se pare că Leontopol era stăpân al satului Comani, pe la 1840.

foto: Monumente Pierdute

foto: Monumente Pierdute

Boieri olteni: Milcovenii

Şerban Milcoveanu

Desprinsă din celebrul neam Ştirbei, familia Milcoveanu a luat naştere spre sfârşitul secolului XVI şi a dat judeţului Olt şi ţării numeroşi oameni de seamă, care au excelat în diverse domenii. Unul dintre membrii fruntaşi ai familiei a fost Şerban Milcoveanu, medic şi istoric din pasiune.

Simpli luptători la origine, cei din familia Milcoveanu au acces la rangul de boier graţie vitejiei lor. După cum însuşi Şerban Milcoveanu povestea, se pare că în timpul domniei lui Mihai Viteazu trăiau trei fraţi cu numele Ştirbei, care s-au remarcat prin faptele eroice. Domnitorul i-a înnobilat pe toţi trei, dându-le câte o moşie. Fratele mare a păstrat numele Ştirbei, cel mijlociu a primit comuna Drăgăneşti de Olt şi şi-a schimbat numele în Drăgănescu, iar cel mai mic, Matei Ştirbei, a primit pământ la Milcov, lângă Slatina şi şi-a luat numele Milcoveanu.

Şerban Milcoveanu, istoric, doctor, militant

Urmaş al judecătorului Jean Milcoveanu, unul dintre ctitorii refacerii Mănăstirii Clocociov din anii interbelici, Şerban Milcoveanu rămâne şi astăzi unul dintre cei mai marcanţi membri ai acestei familii. Şi-a petrecut copilăria la Slatina, unde l-a prins şi Primul Război Mondial, despre care a păstrat numeroase amintiri, cu toate că era foarte tânăr la acea vreme.

„Primul Război Mondial l-am trăit la Slatina şi am amintiri foarte puternice de atunci. Ştiu sosirea nemţilor la Slatina. Casa părinţilor mei era chiar în apropierea podului. Şi am rămas cu zgomotul de tunuri, de mitraliere care se aflau la distanţă de 500 de metri de noi. Şi nemţii nu au putut să ia podul acela. Acolo a luptat Ecaterina Teodoroiu şi acolo şi-a luat ea gradul de sublocotenent”, explica acesta în volumul „Memorii”.

Mai mult, Şerban Milcoveanu povesteşte cum a ajuns mama sa translatoare la comandamentul german din Slatina: „Îmi amintesc groaza când nemţii au încercuit armata noastră. Mai toţi am plecat, toată Slatina, a plecat în căruţe, trăsuri, în ce s-a putut să fugim. Eu aveam 5 ani, iar fratele meu 4 ani, am plecat cu mama într-o trăsurică şi am fugit. Era luptă foarte mare. Ne-au prins nemţii din spate în comuna Greci, spre Piteşti. Şi ţin minte scena. Când mama şi noi copii, şi multă lume din Slatina ne-am refugiat în pivniţa unui conac din comuna Greci. Stăteam ascunşi în întuneric şi au intrat nemţii în pivniţa aceea cu lanterne. Au întrebat dacă sunt soldaţi, bărbaţi. Nu erau decât femei şi copii. Mama mea ştia germana foarte bine. Şi când a ajuns în dreptul nostru era o căldare cu apă unde mama îşi ascunsese bijuteriile. Când au ajuns în dreptul nostru, un soldat german a dat cu piciorul în găleată. A vărsat apa din căldare şi au ieşit la iveală bijuteriile mamei. Neamţul a început să urle: că ce, îi considerăm pe nemţi hoţi, tâlhari? Nu i le-a luat mamei, dar a pedepsit-o să meargă la bucătărie să fie bucătăreasă, să cureţe cartofi. Acolo însă a venit un ofiţer şi când a aflat că ştie germana perfect a luat-o ca translatoare”.

Anii de şcoală, Enescu şi regina Maria

Şerban Milcoveanu şi-a început studiile la Slatina şi le-a finalizat în Bucureşti. A rămas cu amintiri plăcute legate de profesorii şi colegii de la gimnaziul „Radu Greceanu” şi a trăit în oraşul de pe malul Oltului evenimente care i-au marcat existenţa: a defilat în faţa miniştrilor veniţi de la Bucureşti şi l-a cunoscut personal pe George Enescu.

„Ţin minte că liceul l-am început la Slatina, la Radu Greceanu şi aveam ca director pe profesorul de geografie Traian Biju, mare personalitate, iar ca profesor de istorie pe Daniel Mirodot. Viaţa din provincie era patriarhală. Învăţam tot timpul, şi singurul lucru mai deosebit erau meciurile de fotbal. În anii ’20 la început era o sărăcie îngrozitoare! Ţin minte că ostaşii din Slatina, trei regimente, erau în opinci. Defilau de zece mai tot aşa. Prima defilare a fost în 1922. Eram în clasa I de liceu şi ne-a încolonat directorul Traian Biju şi am defilat şi noi în faţa miniştrilor de la Bucureşti. După ce am defilat ne-au dus în coloană şi ne-au aşezat la picioarele tribunei. Apoi îmi amintesc cînd a venit la Slatina George Enescu. Elevii de clasele a VII-a şi a VIII-a de liceu, mai mari decît noi, după concert l-au luat pe Enescu pe braţe şi l-au dus pe străzi, aşa în aer. Se întîmpla în 1923“, rememora acesta evenimentele din timpul tinereţii.

O altă personalitate pe care a întâlnit-o în perioada petrecută la Slatina este regina Maria. „A venit şi regina Maria, pentru că s-a ridicat o statuie pentru Ecaterina Teodoroiu. Regina a venit într-un automobil de culoare argintie iar noi copii am crezut că este făcut din argint. Regina Maria era în estradă iar noi copii, cu lume multă, eram adunaţi în jurul statuii. A fost un moment de linişte iar eu am făcut ceva. Aveam un aparat de fotografiat oferit de bunicul meu de la Bucureşti, profesorul Severeanu. Din proprie iniţiativă am ieşit din rând, am venit în faţa reginei Maria am pus trepiedul, aparatul şi m-am aşezat la picioarele reginei Maria. Nu a zis nimic, s-a uitat la mine şi m-am fotografiat la picioarele ei”, îşi amintea Şerban Milcoveanu.

Un om cât un secol

Şerban Milcoveanu a făcut apoi studii de medicină, ajungând foarte repede doctor în ştiinţe medicale şi o personalitate recunoscută pe plan naţional atât în mişcarea studenţească cât şi în lumea ştiinţifică de profil. A îmbrăţişat principii legionare, a fost închis în lagăre în vremea lui Carol II, a fost trimis pe front de Antonescu, închis de comunişti şi abia din 1954 este lăsat să profeseze ca medic. A scris zeci de cărţi de istorie despre Mişcarea Legionară şi despre perioada interbelică. A încetat din viaţă la 30 august 2009, la vârsta de 98 de ani. A fost căsătorit cu Emilia, medic pediatru şi are două  fete:  Dana Domnica Milcoveanu şi Ioana Anca Milcoveanu, ambele de profesie medic.

gazetanoua.ro

Slatina a ajuns la 643 de ani

Slatina împlineşte pe 20 ianuarie venerabila „vârstă” de 643 de ani. În cele peste şase veacuri de existenţă, aşezarea de pe malul stâng al râului Olt a cunoscut o dezvoltare mai ales datorită comerţului. Reşedinţa judeţului Olt este aşezată pe nişte coline care, în trecut, îi confereau o imagine pitorească.

Ziua de 20 ianuarie 1368 marchează prima menţionare într-un document oficial a aşezării din stânga Oltului. Voievodul Vladislav I Vlaicu emite în această zi un „privilegiu comercial” prin care negustorii braşoveni sunt scutiţi de plata vămii de la Slatina. Specialiştii spun însă că această comunitate care, mai târziu, se va transforma într-un oraş este mult mai veche, chiar din mileniul V dinaintea naşterii lui Christos. Faptul că la Slatina exista un culoar favorabil trecerii Oltului a făcut ca această locaţie să fie ideală pentru schimburile de mărfuri şi negoţul de orice fel. În plus, aici se intersectau importante rute comerciale.

„Aici, la Slatina, exista singurul culoar favorabil trecerii Oltului de pe un mal pe celălalt, «vadul de la Slatina». În acest punct, de fapt, se întretăiau numeroase drumuri comerciale, direcţia est-vest sau nord-sud, pe care se transportau importante bogăţii ale ţării sau produse meşteşugăreşti coloniale aduse fie din Orient, fie din Apus”, spune Aurelia Grosu, şefa secţiei Istorie şi Artă din cadrul Muzeului Judeţean Olt.

Mai mult, faptul că aici se trecea râul de pe un mal pe celălalt conduce la instalarea unui punct de vamă, Slatina fiind menţionată documentar cu această calitate. Vama de la Slatina avea să marcheze evoluţia ulterioară a aşezării de la vadul Oltului. Localitatea s-a dezvoltat de la aşezare rurală la târg şi apoi la oraş.

„Această aşezare începe să capete o pregnantă importanţă comercială. La început, este vorba de un comerţ sezonier şi treptat-treptat comerţul acesta tinde să se permanentizeze”, a adăugat A.Grosu.

de la gazetanoua.ro

Podul de peste Olt, început de Bibescu şi desăvârşit de Carol I

Tranzitat zilnic de mii de autoturisme care intră sau ies din Slatina, podul peste râul Olt are o poveste tumultoasă care se întinde pe durata a peste 100 de ani. Luată de mai multe ori de apele învolburate ale Oltului, construcţia care asigură legătura dintre Oltenia şi Muntenia este al doilea pod de fier din România, după cel peste Dunăre de la Cernavodă. Importanţa sa este dată şi de faptul că, de-a lungul anilor, la Slatina s-au întretăiat rutele comerciale ale comerţului intern şi internaţional. De podul peste Olt de la Slatina se leagă numele unor oameni care au condus destinele acestei părţi a ţării: Bibescu, Cuza sau Carol I.

În urmă cu peste 100 de ani, atunci când nu exista podul peste Olt din Slatina, de la ieşirea spre Craiova, oamenii foloseau „podurile umblătoare” pentru transportul de pe o parte pe cealaltă a râului. Faptul că nu exista un pod fix era o dificultate cu care se confruntau oamenii din perioada Slatinei medievale, în acest punct intersectându-se multe dintre rutele comerciale de-a lungul vremurilor.

„Înainte de a fi podul de peste Olt, încă din documentul de atestare al Slatinei de la 20 ianuarie 1368, înţelegem că trecerea mărfurilor de pe un mal pe celălalt al râului Olt, la vadul de la Slatina, se făcea cu «podurile umblătoare». Vadul de la Slatina este singurul loc care permite o trecere lesnicioasă a Oltului, este punctul de legătură dintre cele două provincii istorice româneşti, Oltenia şi Muntenia. Este punctul în care se întretaie numeroase puncte comerciale, atât ale comerţului intern cât şi ale comerţului extern, vorbind mai ales de perioada medievală. Podul este un simbol al Slatinei. Eu aşa îl consider. Este nu numai o importantă cale de comunicaţie”, a precizat istoricul Aurelia Grosu, şefa secţiei Istorie şi Artă din cadrul Muzeului Judeţean Olt.

Modul în care se tranzita râul Olt, la Slatina, în perioada medievală, este prezentat în mai multe documente istorice. „La început au fost poduri umblătoare, luntre, construite din trunchiuri de copac. Acestea sunt menţionate în câteva documente medievale ca şi în consemnările călătorilor străini. Ajuns la Slatina la 26 august 1641, episcopul catolic Baxi menţionează, printre altele, că Slatina este aşezată pe malul râului Olt peste care se trece cu luntrea”, explică Grosu.

Primul pod peste Olt, un pod de lemn

În jurul anului 1846 se pune concret problema construirii unui pod fix peste Olt, chiar domnitorul de atunci al Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu, fiind cel care va pune piatra de temelie a construcţiei la data de 24 iunie a acelui an. Cu ocazia acestui eveniment, prefectura judeţului Olt a organizat o mare festivitate.

Construirea a ceea ce, pentru acea vreme, era cea mai impresionantă lucrare din ţară a adus laolaltă meşteri şi materiale de construcţii din toate colţurile ţării. Lucrările au fost supervizate de o echipă formată din specialişti italieni, conduşi de inginerul Giovani Balzano.

„Lucrările de construire ale acestui pod sunt coordonate de inginerul Giovani Balzano. Pentru construirea a ceea ce era cea mai impresionantă lucrare din Ţara Românească la acea vreme sunt antrenate forţe impresionante: se aduc piatră şi lemn din judeţele Argeş şi Vâlcea, meşterii pietrari din judeţele limitrofe, dar şi din judeţele mai îndepărtate, de exemplu, cum ar fi judeţul Buzău. Majoritatea meşterilor care coordonau aceste lucrări de execuţie a podului erau meşteri italieni, specialişti”, explică Aurelia Grosu.

Cu ocazia inaugurării podului de lemn de peste Olt, la 8 septembrie 1847, administraţia locală organizează sărbători impresionante pe parcursul a trei zile. Se pare că, totuşi, ziua inaugurării a fost uşor forţată dat fiind că la această dată îşi sărbătorea ziua de nume Maria Bibescu, soţia domnitorului.

„Podul se inaugurează pe data de 8 septembrie 1847, de Sfântă Maria Mică în cinstea doamnei Maria Bibescu, soţia domnitorului, în prezenţa domnitorului şi soţiei acestuia şi a altor oficialităţi de la Bucureşti. Miniştri ai vremii respective sau unii diplomaţi străini vin la Slatina, şi pe parcursul a trei zile sunt sărbători impresionante care marchează inaugurarea podului de lemn de la Slatina, deşi acesta nu era chiar terminat”, a adăugat istoricul de la Muzeul Judeţean.

Imaginea podului inaugurat în anul 1847 este imortalizată printr-un desen de către pictorul Barbu Iscovescu, unul dintre participanţii la festivităţile de inaugurare ale podului. De asemenea, o imagine a podului este prezentată într-o medalie din argint. Facsimilul acestei medalii şi desenul în original al lui Barbu Iscovescu sunt expuse în secţia de Istorie şi Cultură Slătineană a Muzeului Judeţean Olt.
Inundaţiile foarte frecvente de pe râul Olt au dus, din nefericire, la distrugerea podului din lemn, iar oamenii au fost nevoiţi să se folosească din nou de luntre pentru tranzitul de pe un mal pe celălalt.

Administraţia Cuza construieşte două poduri la Slatina

După ce construcţia finanţată de domnitorul Gheorghe Bibescu este luată de apele învolburate ale Oltului, care, în acea vreme, nu era regularizat şi curgea la întâmplare, administraţia locală slătineană şi locuitorii din Slatina îl asaltează  pe noul domn cu solicitări pentru construirea unui nou pod. În 1862 se construiesc două poduri la Slatina, unul peste Olt şi altul peste afluentul Beica, pentru care domnitorul Alexandru Ioan Cuza dispune un buget de trei milioane. De această dată, pilonii construcţiei urmau să fie din piatră.

„Lucrările de construcţie ale podului de la Slatina au fost acordate unei companii belgiene şi, de fapt, se pune problema construirii a două poduri, unul peste un braţ al Oltului şi celălalt peste Olt. În acea vreme, râul Olt, la Slatina, avea foarte largă albia şi pentru a rezista mai mult şi a rezolva din punct de vedere tehnic această problemă se construiesc două poduri: unul peste Beica, afluentul Oltului, şi celălalt peste Olt”, explică Aurelia Grosu.

Lucrările pentru aceste două poduri urmau să fie terminate în 1867, iar în timpul construcţiei, peste râul Olt trece viitorul rege al României Carol I. Acesta a fost nevoit să folosească un pod umblător pentru a putea ajunge la Bucureşti.
Nici cele două poduri nu vor avea trăinicie, fiind luate de apă.

„Din documente se pare că şi aceste poduri au fost luate de ape, după 1870. În 1872 a fost luat cel de peste Beica şi în 1875 cel de peste Olt. Astfel încât circulaţia revine la podul umblător, podul pe vase”, a arătat Grosu.

Podul de fier este construit de un inginer român

Cea de-a treia încercare de construire a unui pod fix peste Olt, la Slatina, va fi şi cea mai reuşită. Lucrările pentru un pod de fier încep la 1888 şi se termină la 1891, poziţionarea construcţiei fiind chiar în zona de unire a vechilor poduri de pe Beica şi Olt. Proiectul a fost supervizat, de această dată, de un inginer român-Nicolae Davidescu.

„A fost proiectat şi construit pe o lungime de 400 de metri, cu suprastructură din fier, pe arcuri şi bolte, fiind una dintre cele mai impresionante şi mai bine realizate construcţii din ţară, ca şi cea de la 1847. Este o probă de capacitate tehnică a unui român, de data aceasta, inginerul Nicolae Davidescu”, a precizat istoricul Aurelia Grosu.

De numele lui Nicolae Davidescu se va lega dezvoltarea şi modernizarea ulterioară a Slatinei, el devenind arhitectul şef al oraşului.

Aruncat în aer de trupele române

O altă perioadă tristă pentru podul peste Olt de la Slatina este în perioada Primului Război Mondial, când este aruncat în aer, în anul 1916, de trupele româneşti care se retrăgeau din calea armatei germane.
Podul va fi reparat după război de către învinsa Germania, construcţia intrând în daunele conflagraţiei. Actualul pod peste Olt de la Slatina arată aproape la fel ca cel care a fost inaugurat în 1891.

„Imaginea actuală a podului suprapune, în mare parte, imaginea din anul 1891, când a fost inaugurat, doar că pilonii de zidărie care erau la intrare, şi sunt şi acum, aveau însemnele regale. În anii comunismului, acestea au fost date jos”, a punctat istoricul Aurelia Grosu.

Al doilea pod de fier din ţară

Podul peste Olt este a doua încercare de punere în aplicare a arhitecturii fierului, prezentată pentru prima dată la Expoziţia Mondială de la Paris din 1899. Construcţia supervizată de inginerul Nicolae Davidescu a fost realizată după succesul celei de la Cernavodă a lui Anghel Saligny.

„Podul de peste Olt reprezintă, printre altele, din punct de vedere arhitectural o realizare remarcabilă. Este una din primele realizări ale arhitecturii fierului, lansată pentru prima oară la expoziţia de la Paris din anul 1899, şi este al doilea după cel construit la Cernavodă de către inginerul Saligny. Dar, dacă cel de la Cernavodă este peste Dunăre, fluviu european, podul de peste Olt reprezintă primul pod construit din fier peste un râu intern românesc”, a opinat Aurelia Grosu.

„Imaginea podului ar trebui să fie mai mult valorificată”

Istoricul Aurelia Grosu consideră că podul peste Olt ar trebui promovat mai intens de autorităţile locale. Ea spune că, în prezent, podul nu leagă numai cele două provincii istorice, Oltenia şi Muntenia, ci a devenit şi un liant al Europei.

„Imaginea podului este bine să fie mai mult valorificată, spun eu, în ceea ce înseamnă simbolistică contemporană de oficialităţile atât municipale cât şi judeţene. Acest pod nu numai că este o lucrare de arhitectură de referinţă, dar este şi un important punct de legătură, de acum nu numai între cele două provincii româneşti. El este o cale de acces europeană pentru că trece un drum european pe aici. Şi, cred eu, că se poate marca chiar şi prin alte lucrări de amenajare”, a spus Grosu.

din Gazeta Nouă

Străzi din Slatina de altădată: strada Gimnaziului

Începea din strada Ionaşcu şi mergea către râul Olt. Potrivit mjolt.ro, denumirea străzii a venit ca urmare a construirii aici a Gimnaziului „Radu Greceanu” (actualul Colegiu Naţional „Radu Greceanu”).

Gimnaziul "Radu Greceanu"

„Pornea din strada lonaşcu către râul Olt şi a fost numită aşa datorită faptului că pe această stradă, în anul 1884, s-a construit Gimnaziul „Radu Greceanu”, unitate etalon a învăţământului slătinean şi chiar naţional. În pericol de a se desfiinţa în anul 1901, gimnaziul se întăreşte an de an şi devine liceu”, arată site-ul Muzeului Judeţean Olt.

moara Olteanca

Potrivit aceleiaşi surse, o altă clădire importantă pentru Slatina de altădată, care se afla pe strada Gimnaziului, este moara Olteanca. Se pară că proprietarul morii, Alexandru Iliescu, era unul dintre filantropii oraşului, acesta fiind şi motivul pentru care strada primeşte numele său.

(fotografiile au fost furnizate de Mario Georgescu din Slatina)