Cea mai rămas din Conacul Neamţu de la Pârşcoveni-Olt

Prietenii de la Monumente Pierdute din Oltenia au făcut o vizită recentă Conacului Neamţu, din satul oltean Olari, comuna Pârşcoveni.

10402609_723734871019388_3583387898875133127_n

Concaul Neamţu, care datează de la sfârşitul secolului XIX, a aparţinut boierului Constantin C. Neamţu din  Craiova-Dolj, director al Băncii Comerţului. De asemenea, el a fost preşedintele circumscripţiei judeţene PNL şi ctitor de biserici.

Neamţu a fost arest de comunişti,  o parte din detenţie petrecând-o la penitenciarele Văcăreşti şi Caransebeş. A murit la scurt timp după eliberare.

El a fost în anul 1899 unul din fondatorii Băncii Comerţului din Craiova (actuala primărie) – Societate Anonimă, care, cu timpul, şi-a deschis filiale în mai multe oraşe ale ţării.

Iată fotografiile de la Monumente Pierdute:

Slatina de Altădată vă prezenta, în urmă cu ceva timp, povestea lui Şerban Neamţu, fiul boierului Constantin C. Neamţu, care deţinea conacul de la Pârşcoveni-Olari şi întinse suprafeţe de teren agricol şi pădure din judeţul Olt.

Ajuns la onorabila vârstă de 77 de ani, Şerban Neamţu a vorbit despre istoria familiei sale şi despre perioada glorioasă dintre cele două războaie mondiale. El a donat conacul restaurat de arhitectul Ion Mincu pentru posteritate după ce anii comunismului şi capitalismului timpuriu l-au transformat într-o ruină.

Arhitecţii ar fi trebuit „să asigure complexul, să oprească degradarea şi, în perspectivă, să restaureze clădirea principală şi să repună în funcţie construcţiile anexe”, însă lipsa de fonduri a blocat proiectul.

Întreaga poveste aici.

 

Reclame

„Pentru cei de mâine: amintiri din vremea celor de ieri“

Vechile familii boiereşti, preocupările lor stârnesc curiozitatea oricărui explorator al volumelor vechi îngălbenite de vreme. „Pentru cei de mâine: amintiri din vremea celor de ieri“ vin astăzi să-i satisfacă setea de cunoaştere.

Casa Glogoveanu, ultima casă cu adevărat boierească din Capitala Olteniei (foto: gds.ro)

Paginile unui jurnal purtând semnătura lui Constantin Argetoianu se deschid, aducând în prezent o lume ascunsă de praful vremurilor trecute, o lume care mai trăieşte doar acolo, în acele file, care se naşte odată cu deschiderea copertelor şi care moare odată cu gestul cititorului de a le închide.

Pătrundem pe acel tărâm şi savurăm fiecare rând scris, care ne completează imaginea vechii lumi craiovene. „Tatăl meu, generalul Ion Argetoianu, s-a născut în Craiova, în 1841, dintr-o veche familie boierească, şi a trăit peste 87 de ani. Numele nostru se trage de la moşia Argetoaia, stăpânită de familie până prin anii 1884-1885, când a fost cumpărată de stat şi împărţită la ţărani.

Mi-aduc aminte de un vechi conac, cu cat, acoperit cu şindrilă şi înconjurat cu plopi înalţi, ce se înşirau drepţi şi nemişcaţi ca şi cum ar fi stat de strajă. În apropiere de casă, un eleşteu cu ape adormite mă atrăgea şi mă înspăimânta, căci broaştele ţâşneau de pe maluri ca gloanţele. Pe o faţă de deal, la miază noapte de conac, se întindea o vie destul de mare, renumită prin vinul ce da dintr-o speţă de braghină cu boabe mari şi dulci – adevărata braghină românească, necorcită prin altoaiele americane.

De la Breasta, mergeam în fiecare an la Argetoaia pentru culesul viei, şi această mică deplasare (26 de kilometri) în trăsura cu patru cai lua în mintea mea de copil proporţiile unei importante călătorii.

Astăzi, nu se mai vede la Argetoaia nici vie, nici grădină, nici eleşteu, nici conac.

Democraţia a nivelat totul şi numai ctitorii zugrăviţi pe zidurile bisericii au mai rămas la faţa locului, ca o tăcută mărturie a boierilor Argetoieni“.

Constantin Argetoianu şi Regele Carol al II-lea

Povestea merge mai departe

Nu lipsesc din şirul amintirilor zugrăvite pe hârtie informaţiile referitoare la „filiaţiunile“ familiei. Tatăl tatălui său, Constantin Argetoianu, a murit tânăr, în 1848, de holeră.

Se căsătorise la 22 de ani cu Ana Rahtivanu din Bucureşti, „aşa că avusese totuşi vreme să-i dăruiască 16 copii, din care au trăit numai 5, printre care şi tată-meu. Muma acestui Constantin Argetoianu (bunicul meu), Aniţa, era fiica lui Şerban Otetelişanu. Rămasă văduvă de timpuriu, păstrase o adâncă iubire defunctului ei soţ şi după ce şi-a însurat băiatul s-a retras călugăriţă la mănăstirea Lainici, din Gorj, pe care a stăpânit ca stariţă vreme îndelungată şi-a fost îngropată lângă altarul bisericii“.

Bunicul din partea mamei autorului jurnalului era Dinicu Otetelişanu. „El a avut ca naşă pe faimoasa Zinca Golescu-Farfara, care se afla în acele vremuri în surghiun la Craiova şi era găzduită la buna ei prietenă şi rudă Catinca Otetelişanu, născută Florescu.

Coana Zinca îşi cam dăduse poalele peste cap la Bucureşti (se ţinuse şi cu Vodă Şuţu) şi se pocăia din poruncă, la Craiova, botezând şi cununând“.

Dinicu Otetelişanu avea o soră bună, Elena, căsătorită cu Constantin Glogoveanu, şi trei fraţi vitregi, Nicolae, Ion şi Costică Haralamb. Mama lor, Catinca Florescu, după moartea bătrânului Otetelişanu, se căsătorise cu bătrânul Haralamb, om a cărui origine se spunea la acea vreme că ar fi cam îndoielnică. Era însă un bărbat frumos şi foarte bogat. Casele lui se ridicau în Craiova, pe locul unde s-a zidit Liceul „Fraţii Buzeşti“. „Avea un paradis al familiei lângă casă, lucru rar chiar şi pe acele vremuri, şi o grădină imensă care se întindea dincolo de actuala piscină comunală“.

Amintiri cu familia Glogoveanu

„Glogovenii erau singurele rude pe care le frecventam în copilărie, dinspre partea bunicului meu matern“, încep să se deruleze amintirile legate de familia Glogoveanu, în mintea copilului Constantin Argetoianu.

Imaginea care domină aceste tablouri din trecut este cea a mătuşii, Elena Glogoveanu, „o figură tipică a unei epoci dispărute. Scundă şi îndesată, cu mâinile şi cu picioruşele de copil, îmbrăcată numai în mătăsuri şi cu cea mai migăloasă îngrijire, impasibilă, atentă la tot ce era «aparenţă» – Glogoveanca se înfăţişa până şi intimilor ei ca un idol al unor credinţe perimate.

Rămasă văduvă, cu o frumoasă avere, toate grijile ei erau concentrate întru menţinerea unui fel de rit al adevăratelor tradiţiuni boiereşti.

Gătită spilcă dis-de-dimineaţa, cu părul abea cărunţit, cu obrajii îmbujoraţi, încălţată cu pantofi de «altas» – primea oaspeţii graţios, aşezată într-un fotel poleit, ca pe un tron domnesc“.

Impresionantă pentru mintea copilului de atunci era şi impunătoarea casă boierească, pe care o descrie cu lux de amănunte, spre mulţumirea exploratorului prin cărţi îngălbenite de vreme. „Cu o vastă curte bine îngrijită – în faţă, cu o grădină destul de mare – în dos, casa Glogoveanu se ridica cu aere de palat. În jurul unui vast hall central, o serie de saloane cu perdele şi mobile de mătase a căror culoare era deosebită pentru fiecare. Treceai astfel din salonul roşu în cel verde şi de aici în cel galben şi aşa mai departe.

Salonul cel mare da pe grădina în care coborai prin câteva trepte.

O sală de mâncare, lungă şi lată, şi camera de culcare a mătuşi-mii completau parterul casei, în afară de o serie de încăperi pentru slugi şi serviciu.

În sala de mâncare, îmi aduc aminte de o mare credenţă de lemn de stejar cu panouri de faianţă olandeză, înfăţişând mori de vânt albastre încremenite pe un cer fumuriu. Era un dar al Domnitorului Carol şi un semn al recunoştinţei sale, căci de câte ori venise la Craiova, fusese găzduit de mătuşă-mea cu toată dragostea şi cu tot alaiul.

O scară ceruită cu grijă ducea la catul de sus, unde mai erau vreo două saloane şi numeroase camere pentru musafiri.

Casa Glogoveanu a fost ultima casă adevărat boierească din Capitala Olteniei, după cum mătuşă-mea Glogoveanu a fost ultima cucoană de modă veche“.

articol de  Mirela Marinescu pe gds.ro

Vechi amintiri olteneşti

Câteva descrieri din diferite epoci şi, poate, câteva fotografii adunate în albume de familie sau în colecţii publice îl satisfac pe iubitorul trecutului. Imagini zugrăvite într-o scrisoare de Tudor Arghezi sau notiţele lui M. Theodorian Carada vin să completeze tabloul unor vremuri de mult apuse.
Deschidem o scrisoare şi odată cu ea se creionează o nouă imagine într-un album al trecutului Olteniei. Sunt însemnările aşternute pe o foaie de hârtie de Tudor Arghezi, datată 21 mai 1960, despre „oltenii săi“. „Plecaţi de pui de boboci, de prin Gorj cu cobiliţa în spinare, câte unul, câte doi, câte cinci, câte zece, fraţi, veri s-au pomenit cu cătunul întreg la Bucureşti, întâi cam cruciţi de căşile mari, cu care, desgheţaţi şi isteţi, s-au deprins repede ca şi cu cartea şi condeiul, din care nu mai gustaseră până atunci.
Ei soseau cu desagii, cu mălaiul, cu brânza, cu ceaunul şi pirostiile lor, cu câinele din bătătură, îşi alegeau într-o mahala o gazdă, unde, claie peste grămadă, înjghebând, în dorul de casă, o fărâmă de mică patrie provizorie, trăiau laolaltă cum se spune în «colectiv».
Pe străzile Bucureştiului, unde strigau în gura mare, şi uneori în versuri, zarzavaturile şi ouăle, oltenii erau ştiuţi cu numele de precupeţi. Am cunoscut o franţuzoaică, profesoară de geografie, care împărţea România în trei principate: La Moldavie, la Muntenie et la Precoupatzie.
Taică-meu se aduna cu oltenii lui, deveniţi negustori sau funcţionari de bancă, duminica, dinaintea cafenelii din Piteşti, şi fiecare din ei, oprindu-se după o sorbitură de cafea, după o înghiţitură de ţuică, se minuna de realitatea oltenească, zicând şi repetând: «Dumnezeu să-l ierte: Mă, dar mulţi sîntără Oltenii!».
La Calafat, în războiul din 1877, pitiţi pe după fiertura de fasole, oştenii olteni, primind ghiulele tunurilor turceşti, de peste drum, de la Vidin răspundeau mai mult cu protestarea verbală decât cu artilerie, pe care n-au îndrăgit-o niciodată. «Mai starăţi, mă, cu porumbele, că-mi răsturnaţi oala cu făsui». S-a văzut de ce sunt în stare Oltenii noştri după ce li s-a dat drumul la învăţătură“.
Certitudinea acestui din urmă lucru se regăseşte şi într-o altă scriere, de această dată a lui M. Theodorian Carada, nepotul marelui economist Eugeniu Carada. „Socotiţi buni precupeţi şi buni numai la cobiliţa cu coşuri, oltenii le-au dat boierilor din Bucureşti o învăţătură de minte! Pe neaşteptate, în vreo 30 de ani, ei au fost găsiţi instalaţi la toate răscrucile de competinţă şi toate profesiile intelectuale s-au resimţit numaidecât de prezenţa juveţilor în ele. De unde-i D-l Director? Din Gorj. Originea dumitale, domnule profesor? Doljul, Romanaţii, Mehedinţii… Toată Oltenia. Era ridicare, nouă, a oamenilor de pe vatra vechii Bănii oltene, luminată mereu de flacăra vie a Craiovei“.

„Oltul, religia mea ascunsă“

Călătoriile făcute pe meleagurile părinţilor şi ale strămoşilor de către Tudor Arghezi nu au fost simple popasuri. Vechile amintiri olteneşti au fost încredinţate Ramurilor sub titulatura „Banatul Craiovei“, constituind astăzi adevărate tablouri în cuvinte, care permit exploratorului să găsească informaţii preţioase, condeiul scriitorului surprinzând o feerie de forme şi culori, de sunete şi mişcări debordând fascinante, originale reverii emoţionale.
Dar să lăsăm mintea să zburde printre rânduri, iar pensula tabloului să contureze imagini mirifice:
„Însuşi porumbul, care pare pretutindeni la fel, creşte nou şi culoarea generală a ţinutului cere pictorului altă paletă. Se vede nuanţa şi în covoarele Olteniei: alt albastru, alt verde şi un roşu vişiniu. Doina Oltului cu triluri atât de categoric individuale se asociază cu priveliştea exotică şi n-ar fi putut ieşi dintr-alt colţ de ţară. Am văzut în străinătate oltenii noştri la studii, plângând pe fluierul adus cu ei, fiindcă zăreau în amintire cântând imensa revărsare a Oltului şi Olteţului, care-i cea mai vastă frumuseţe de închipuit. Inspirată parcă de miile de pâraie împletite într-o horbotă de ape, pe întinderea gălbuie dintre două orizonturi, Olteanca frânge, cu bună ştiinţă, linia şi încrucişerile normale dintre urzeală şi ţesutul covoarelor ei, dezechilibrând rigiditatea motivului, construit de obicei pe orizontale, paralel, şi dând izvoadelor elasticitatea curbei şi covorului o moale ondulare…
Am trecut o dată Oltul după retragerea apelor…
Nu mai ştiu câte ore am pus căruţa să străbată măreaţa pustietate nisipoasă, întreruptă de râuri şi fire de apă, aşternută pe un prund fără sfârşit, ca un năvod de argint şi oglinzi. Mi-a plăcut atât de mult călătoria încât mi-a rămas, după mâhnirea că s-a sfârşit şi că a durat câteva luni, numai de firimături de unde şi de palide catifele de nămoluri, un basm în amintire, amplificat cu amăgirea voită a unei eternităţi… De atunci, Oltul, ca într-o credinţă păgână, face parte din religia mea ascunsă“.
Condeiul se opreşte din scris, căci cerneala s-a terminat, şi se aşază frumos în toc pentru a-şi odihni, derulând în linişte imaginile creionate, peniţa.
A scris poveşti frumoase despre acest colţ de lume şi ştie că mâine va fi ridicat din nou pentru a spune alte şi alte istorii şi a descrie alte peisaje cu alţi oameni mai buni şi mai frumoşi.

gds.ro de Mirela MARINESCU