„Pentru cei de mâine: amintiri din vremea celor de ieri“

Vechile familii boiereşti, preocupările lor stârnesc curiozitatea oricărui explorator al volumelor vechi îngălbenite de vreme. „Pentru cei de mâine: amintiri din vremea celor de ieri“ vin astăzi să-i satisfacă setea de cunoaştere.

Casa Glogoveanu, ultima casă cu adevărat boierească din Capitala Olteniei (foto: gds.ro)

Paginile unui jurnal purtând semnătura lui Constantin Argetoianu se deschid, aducând în prezent o lume ascunsă de praful vremurilor trecute, o lume care mai trăieşte doar acolo, în acele file, care se naşte odată cu deschiderea copertelor şi care moare odată cu gestul cititorului de a le închide.

Pătrundem pe acel tărâm şi savurăm fiecare rând scris, care ne completează imaginea vechii lumi craiovene. „Tatăl meu, generalul Ion Argetoianu, s-a născut în Craiova, în 1841, dintr-o veche familie boierească, şi a trăit peste 87 de ani. Numele nostru se trage de la moşia Argetoaia, stăpânită de familie până prin anii 1884-1885, când a fost cumpărată de stat şi împărţită la ţărani.

Mi-aduc aminte de un vechi conac, cu cat, acoperit cu şindrilă şi înconjurat cu plopi înalţi, ce se înşirau drepţi şi nemişcaţi ca şi cum ar fi stat de strajă. În apropiere de casă, un eleşteu cu ape adormite mă atrăgea şi mă înspăimânta, căci broaştele ţâşneau de pe maluri ca gloanţele. Pe o faţă de deal, la miază noapte de conac, se întindea o vie destul de mare, renumită prin vinul ce da dintr-o speţă de braghină cu boabe mari şi dulci – adevărata braghină românească, necorcită prin altoaiele americane.

De la Breasta, mergeam în fiecare an la Argetoaia pentru culesul viei, şi această mică deplasare (26 de kilometri) în trăsura cu patru cai lua în mintea mea de copil proporţiile unei importante călătorii.

Astăzi, nu se mai vede la Argetoaia nici vie, nici grădină, nici eleşteu, nici conac.

Democraţia a nivelat totul şi numai ctitorii zugrăviţi pe zidurile bisericii au mai rămas la faţa locului, ca o tăcută mărturie a boierilor Argetoieni“.

Constantin Argetoianu şi Regele Carol al II-lea

Povestea merge mai departe

Nu lipsesc din şirul amintirilor zugrăvite pe hârtie informaţiile referitoare la „filiaţiunile“ familiei. Tatăl tatălui său, Constantin Argetoianu, a murit tânăr, în 1848, de holeră.

Se căsătorise la 22 de ani cu Ana Rahtivanu din Bucureşti, „aşa că avusese totuşi vreme să-i dăruiască 16 copii, din care au trăit numai 5, printre care şi tată-meu. Muma acestui Constantin Argetoianu (bunicul meu), Aniţa, era fiica lui Şerban Otetelişanu. Rămasă văduvă de timpuriu, păstrase o adâncă iubire defunctului ei soţ şi după ce şi-a însurat băiatul s-a retras călugăriţă la mănăstirea Lainici, din Gorj, pe care a stăpânit ca stariţă vreme îndelungată şi-a fost îngropată lângă altarul bisericii“.

Bunicul din partea mamei autorului jurnalului era Dinicu Otetelişanu. „El a avut ca naşă pe faimoasa Zinca Golescu-Farfara, care se afla în acele vremuri în surghiun la Craiova şi era găzduită la buna ei prietenă şi rudă Catinca Otetelişanu, născută Florescu.

Coana Zinca îşi cam dăduse poalele peste cap la Bucureşti (se ţinuse şi cu Vodă Şuţu) şi se pocăia din poruncă, la Craiova, botezând şi cununând“.

Dinicu Otetelişanu avea o soră bună, Elena, căsătorită cu Constantin Glogoveanu, şi trei fraţi vitregi, Nicolae, Ion şi Costică Haralamb. Mama lor, Catinca Florescu, după moartea bătrânului Otetelişanu, se căsătorise cu bătrânul Haralamb, om a cărui origine se spunea la acea vreme că ar fi cam îndoielnică. Era însă un bărbat frumos şi foarte bogat. Casele lui se ridicau în Craiova, pe locul unde s-a zidit Liceul „Fraţii Buzeşti“. „Avea un paradis al familiei lângă casă, lucru rar chiar şi pe acele vremuri, şi o grădină imensă care se întindea dincolo de actuala piscină comunală“.

Amintiri cu familia Glogoveanu

„Glogovenii erau singurele rude pe care le frecventam în copilărie, dinspre partea bunicului meu matern“, încep să se deruleze amintirile legate de familia Glogoveanu, în mintea copilului Constantin Argetoianu.

Imaginea care domină aceste tablouri din trecut este cea a mătuşii, Elena Glogoveanu, „o figură tipică a unei epoci dispărute. Scundă şi îndesată, cu mâinile şi cu picioruşele de copil, îmbrăcată numai în mătăsuri şi cu cea mai migăloasă îngrijire, impasibilă, atentă la tot ce era «aparenţă» – Glogoveanca se înfăţişa până şi intimilor ei ca un idol al unor credinţe perimate.

Rămasă văduvă, cu o frumoasă avere, toate grijile ei erau concentrate întru menţinerea unui fel de rit al adevăratelor tradiţiuni boiereşti.

Gătită spilcă dis-de-dimineaţa, cu părul abea cărunţit, cu obrajii îmbujoraţi, încălţată cu pantofi de «altas» – primea oaspeţii graţios, aşezată într-un fotel poleit, ca pe un tron domnesc“.

Impresionantă pentru mintea copilului de atunci era şi impunătoarea casă boierească, pe care o descrie cu lux de amănunte, spre mulţumirea exploratorului prin cărţi îngălbenite de vreme. „Cu o vastă curte bine îngrijită – în faţă, cu o grădină destul de mare – în dos, casa Glogoveanu se ridica cu aere de palat. În jurul unui vast hall central, o serie de saloane cu perdele şi mobile de mătase a căror culoare era deosebită pentru fiecare. Treceai astfel din salonul roşu în cel verde şi de aici în cel galben şi aşa mai departe.

Salonul cel mare da pe grădina în care coborai prin câteva trepte.

O sală de mâncare, lungă şi lată, şi camera de culcare a mătuşi-mii completau parterul casei, în afară de o serie de încăperi pentru slugi şi serviciu.

În sala de mâncare, îmi aduc aminte de o mare credenţă de lemn de stejar cu panouri de faianţă olandeză, înfăţişând mori de vânt albastre încremenite pe un cer fumuriu. Era un dar al Domnitorului Carol şi un semn al recunoştinţei sale, căci de câte ori venise la Craiova, fusese găzduit de mătuşă-mea cu toată dragostea şi cu tot alaiul.

O scară ceruită cu grijă ducea la catul de sus, unde mai erau vreo două saloane şi numeroase camere pentru musafiri.

Casa Glogoveanu a fost ultima casă adevărat boierească din Capitala Olteniei, după cum mătuşă-mea Glogoveanu a fost ultima cucoană de modă veche“.

articol de  Mirela Marinescu pe gds.ro

Anunțuri

Din viaţa boierilor de altădată

Cuplu de nobili, imagine dintr-un tablou de epocă

Boierimea craioveană era cea mai aleasă din ţară, cu case şi palate decorate cu mobile luxoase, cu bufete încărcate de porţelanuri de Saxa şi Sevres. Doamnele distinse, care purtau toalete ce costau o avere, îşi petreceau serile la dineuri şi baluri, iar domnii savurau băuturi fine, în timp ce „vorbeau“ inteligent despre trebile urbei. Acesta este tabloul nobilimii de altădată.

Trecem deseori pe lângă vechile case sau palate care se încăpăţânează să reziste timpului şi ne imaginăm tot felul de lucruri despre cei care au locuit în ele, despre viaţa lor. Cum era oare societatea craioveană de ieri? Întrebarea care ne frământă ne conduce paşii spre porţile bibliotecii, aflată într-un imobil ce a aparţinut uneia dintre familiile de seamă ale Craiovei de altădată, Alexandru şi Aristia Aman. Căutarea prin pagini îngălbenite de vreme ne introduce în mirifica lume apusă. Conform scrierilor lui Paul Rezeanu, în perioada 1860-1870, la Craiova era „o societate foarte închisă“, căci „boierii erau boieri, e drept, de diferite ranguri, titlurile se obţineau greu, iar noii îmbogăţiţi, care proveneau îndeosebi din rândul negustorilor, erau foarte greu acceptaţi, sau mai exact nu erau, în lumea bună, a boierilor“. Dovadă stă în acest sens marele scandal din 1864, când, în ziua balului dat de familia Nicolae Mihail, oficialităţile au dat ordin să se pună sechestru pe mobila din casa acestuia, invocând că are restanţe la stat. Scandalurile făceau parte din viaţa acelor nobili.

Lumea lor

Casele se ţineau deschise, iar seara, la masă, 10-12 tacâmuri erau întotdeauna puse pentru prieteni. Balurile, seratele şi sindrofiile se ţineau lanţ. „Înhămate cu cai albi sau negri… căruţele şi trăsurile deschise, mai toate cumpărate la Lohner Viena… erau căptuşite cu mătase… pe capră, lângă vizitiu, se mai lăfăia câteodată şi un arnăut…“, notează Constantin Argetoianu. Evenimentele aveau loc în casele bune, decorate cu multe mobile luxoase, vitrine, „birouri secretaire“, bufete încărcate cu porţelanuri de Saxa şi Sevres, sau faianţă scumpă, tablouri, covoare, obiecte ornamentale, aduse mai ales de la Paris. Şi, pentru că în acest decor deosebit ţinutele gazdelor şi musafirilor nu puteau lăsa de dorit, bărbaţii purtau mustaţă şi barbişon, imitându-l pe Napoleon al III-lea. Doamnele din înalta societate purtau şi ele toalete care costau averi, „rochii Malacoff din catifea, brocart ori mătase, pe schelet de sârmă, mai apoi jupoane scrobite, corset, volane, broderii fine“, menţionează Paul Rezeanu în „Craiova. Amintirile oraşului“.
Puşi la punct, etalând bijuterii din aur, pietre preţioase sau tabachere cu filigran, cei din lumea bună umpleau saloanele la ceas de seară. Jocul de cărţi, servirea celor mai fine băuturi, cântatul la pian sau recitatul din versurile poeţilor francezi erau nelipsite. Se fuma, se beau multe cafele şi se vorbea „inteligent“, iar adesea „valoarea se judeca după umbra pe care oamenii o aruncau“. Discuţiile alunecau spre subiecte de genul confortului material, dar cel mai mult se vorbea despre politică. Şi când subiectele se epuizau, în zi de duminică, dar şi de joi, sau la marile sărbători, lumea bună mergea la promenadă, căci în grădina publică cânta fanfara militară.

Picanteriile vremii

Aşa erau ei, nobilii de ieri, cu rele şi bune, cu ciudăţeniilor lor, ca şi boierul Mănăilă, care „se ruinase alergând după împărăteasa Eugenia (soţia lui Napoleon al III-lea), de care era amorezat şi pe care nu o credea insensibilă faţă de patima lui. Aşa era Iancu Haralamb… seminebun hipnotizat de muzica lui Beethoven şi vânător atât de pasionat încât trăia numai în mijlocul câinilor…“.
Lui Pera Opran „îi plăcea muzica şi-şi satisfăcea înclinarea către armonia sunetelor crescând cucuvele în colivii şi ascultându-le ţipătul toată noaptea. Ca delectarea să fie mai completă, punea pe Iosif să le acompanieze din vioară, pe când el, încovoiat şi tăcut, cu capul între două lumânări, citea din Dante (încercând să-l traducă în versuri) şi trăgea din ciubuc. Începuse să-şi ridice un castel şi-l lăsase la roşu, să-şi croiască un parc în terase spre Amaradia, cu costisitoare căderi de ape, şi-l lăsase pradă buruienilor şi lighioanelor sălbatice…“, menţionează Constantin Argetoianu.

articol scris de Mirela Marinescu în Gazeta de Sud la 6 iunie 2009.