Peisaj de iarnă în Craiova de altădată

Şi iarna era altfel în Craiova de odinioară. Sărbătoarea Crăciunului, colindătorii, copacii îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, bucuria copiilor care stăteau ore în şir în jurul bradului încărcat cu globuri şi beteală, ronţăind bomboane şi răsfoind cărţi de poveşti în mirosul proaspăt de răşină al crengilor de brad, totul părea desprins dintr-un basm. Aşa era Crăciunul în casele boierilor, dar şi în mahalalele urbei, plin de veselie pretutindeni.

sursa foto: gds.ro

Pătrundem în atmosfera caldă a căminelor din Craiova de altădată, în perioada Sărbătorilor de iarnă, în oraşul în care pe străzi se auzeau lăutarii şi colindătorii, unde prăvăliile gemeau de mărfuri, pieţele se umpleau de păsări, porci, viţei, de tot ce putea înveseli masa oamenilor în acele zile minunate.

Crăciunul se apropia cu bucuriile sale, îmbinând melodia colindelor cu larma săniuţelor, strecurând speranţe noi în sufletele oamenilor, în Sfânta zi a Naşterii lui Iisus.

„O zăpadă curată acoperea grădinile, turlele Bisericii Mântuleasa se albeau arătându-şi crucile cu greu ieşite de sub povara ninsorii, clopotele se auzeau mai înfundat, iar copacii şi tufele stăteau ascunse sub stratul greu ce cădea zilnic din înaltul cerului.

Erau zăpezi mari la Craiova, iar florile de gheaţă acopereau ferestrele casei Romaneştilor încât nu se mai vedeau din stradă nici frumoasele perdele albe şi nici strălucirea lămpilor vieneze…

Copacii grădinii erau decoraţi cu mici ghirlande de beteală, pe uşile din interiorul casei se puneau coroniţe de flori uscate nemuritoare şi crenguţe de brad, se atârnau şiraguri de clopoţei în gangul casei“, descrie cu măiestrie atmosfera de iarnă Elvira Ecaterina Ivănescu, în lucrarea „Casa Romanescu, timp şi spaţiu“.

În casă sobele erau mereu calde şi ceaiul fierbinte nu lipsea nici o clipă de pe mese şi noptiere. Pomul de Crăciun îşi făcea şi el apariţia în salonul de recepţie de la etaj, unde era loc destul pentru bucuria copiilor fascinaţi de strălucirea lui verde şi de cutiile cu daruri.

La ferestre poposeau din când în când colindătorii, copii din mahalalele Craiovei sau coruri organizate de unele şcoli, grupuri vocale bine pregătite pentru a colinda în lung şi-n lat.

În casa familiei Romanescu

Prima zi a Crăciunului se petrecea în familie. În casa de pe Unirii, la Romanescu, toată lumea se aduna la un dejun festiv oferit în sufrageria cea mare de la parter. „Luciei Romanescu îi plăcea să pregătească un mic program artistic cu copiii săi, în jurul pomului de Crăciun.

O frumoasă descriere a acestor minunate Sărbători de iarnă petrecute în familie se află în scrisoarea pe care Ionel Romanescu o trimite în timpul primului război mondial, pe când era departe de ai săi: «Tăticule drag, de multe ori mă gândesc la voi, la mama, la fraţii mei cei mici. Îţi aduci aminte pomul de Crăciun la Craiova? Eram toţi pe lângă voi şi noi jucam piesa de teatru. Ce frumos era!»“. Lucrurile se petreceau astfel, căci, obişnuită cu Sărbătorile de la Castelul Peleş, unde Regina Elisabeta, prinţesă de Rin, cânta melodii de pe meleagurile sale natale, Lucia Romanescu interpreta împreună cu copiii săi cântece germane: „Stille Nacht“, „Ihr Kinderlein Kommet“, „O, du Frohliche, o, du Selige“.

Şi apoi toată lumea cânta „O, Tannenbaum“ în clipa în care apărea Moş Crăciun încărcat de pachete.

„Pe taburete mici, acoperite cu pluş şi înzorzonate cu ciucuri de mătase, copiii stăteau ore în şir în jurul bradului încărcat de globuri şi beteală, ronţăind bomboane şi răsfoind cărţi de poveşti“.

Baluri la zi de sărbătoare

În acea vreme, în Craiova devenise o tradiţie ca în zilele Crăciunului să se organizeze baluri de binefacere. „Erau frumoasele zile ale sărbătorilor din iarna lui 1908 şi Lucia se gândea la balul de binefacere, expedia scrisori, făcea planuri, dăruindu-se în aceeaşi măsură familiei şi comunităţii craiovene.

Legănată de trăsura cu roţi de cauciuc, învăluită în pleduri de lână moale, cu mâinile vârâte în manşon, Lucia Romanescu străbătea iarna străzile Craiovei într-un neastâmpăr care stârnea admiraţia tuturor. Era prezentă la toate acţiunile de binefacere, la ceremoniile oficiale, la serbările şcolare şi, mai ales, la biserică. Avea o relaţie specială cu preoţii de la Bisericile Mântuleasa, Sf. Ilie, Madona Dudu, sprijinindu-i în tot ceea ce înfăptuiau pe plan spiritual şi caritabil“, sunt mărturii zugrăvite în volumul Elvirei Ecaterina Ivănescu.

text de Mirela Marinescu pe gds.ro

Anunțuri

Din viaţa boierilor de altădată

Cuplu de nobili, imagine dintr-un tablou de epocă

Boierimea craioveană era cea mai aleasă din ţară, cu case şi palate decorate cu mobile luxoase, cu bufete încărcate de porţelanuri de Saxa şi Sevres. Doamnele distinse, care purtau toalete ce costau o avere, îşi petreceau serile la dineuri şi baluri, iar domnii savurau băuturi fine, în timp ce „vorbeau“ inteligent despre trebile urbei. Acesta este tabloul nobilimii de altădată.

Trecem deseori pe lângă vechile case sau palate care se încăpăţânează să reziste timpului şi ne imaginăm tot felul de lucruri despre cei care au locuit în ele, despre viaţa lor. Cum era oare societatea craioveană de ieri? Întrebarea care ne frământă ne conduce paşii spre porţile bibliotecii, aflată într-un imobil ce a aparţinut uneia dintre familiile de seamă ale Craiovei de altădată, Alexandru şi Aristia Aman. Căutarea prin pagini îngălbenite de vreme ne introduce în mirifica lume apusă. Conform scrierilor lui Paul Rezeanu, în perioada 1860-1870, la Craiova era „o societate foarte închisă“, căci „boierii erau boieri, e drept, de diferite ranguri, titlurile se obţineau greu, iar noii îmbogăţiţi, care proveneau îndeosebi din rândul negustorilor, erau foarte greu acceptaţi, sau mai exact nu erau, în lumea bună, a boierilor“. Dovadă stă în acest sens marele scandal din 1864, când, în ziua balului dat de familia Nicolae Mihail, oficialităţile au dat ordin să se pună sechestru pe mobila din casa acestuia, invocând că are restanţe la stat. Scandalurile făceau parte din viaţa acelor nobili.

Lumea lor

Casele se ţineau deschise, iar seara, la masă, 10-12 tacâmuri erau întotdeauna puse pentru prieteni. Balurile, seratele şi sindrofiile se ţineau lanţ. „Înhămate cu cai albi sau negri… căruţele şi trăsurile deschise, mai toate cumpărate la Lohner Viena… erau căptuşite cu mătase… pe capră, lângă vizitiu, se mai lăfăia câteodată şi un arnăut…“, notează Constantin Argetoianu. Evenimentele aveau loc în casele bune, decorate cu multe mobile luxoase, vitrine, „birouri secretaire“, bufete încărcate cu porţelanuri de Saxa şi Sevres, sau faianţă scumpă, tablouri, covoare, obiecte ornamentale, aduse mai ales de la Paris. Şi, pentru că în acest decor deosebit ţinutele gazdelor şi musafirilor nu puteau lăsa de dorit, bărbaţii purtau mustaţă şi barbişon, imitându-l pe Napoleon al III-lea. Doamnele din înalta societate purtau şi ele toalete care costau averi, „rochii Malacoff din catifea, brocart ori mătase, pe schelet de sârmă, mai apoi jupoane scrobite, corset, volane, broderii fine“, menţionează Paul Rezeanu în „Craiova. Amintirile oraşului“.
Puşi la punct, etalând bijuterii din aur, pietre preţioase sau tabachere cu filigran, cei din lumea bună umpleau saloanele la ceas de seară. Jocul de cărţi, servirea celor mai fine băuturi, cântatul la pian sau recitatul din versurile poeţilor francezi erau nelipsite. Se fuma, se beau multe cafele şi se vorbea „inteligent“, iar adesea „valoarea se judeca după umbra pe care oamenii o aruncau“. Discuţiile alunecau spre subiecte de genul confortului material, dar cel mai mult se vorbea despre politică. Şi când subiectele se epuizau, în zi de duminică, dar şi de joi, sau la marile sărbători, lumea bună mergea la promenadă, căci în grădina publică cânta fanfara militară.

Picanteriile vremii

Aşa erau ei, nobilii de ieri, cu rele şi bune, cu ciudăţeniilor lor, ca şi boierul Mănăilă, care „se ruinase alergând după împărăteasa Eugenia (soţia lui Napoleon al III-lea), de care era amorezat şi pe care nu o credea insensibilă faţă de patima lui. Aşa era Iancu Haralamb… seminebun hipnotizat de muzica lui Beethoven şi vânător atât de pasionat încât trăia numai în mijlocul câinilor…“.
Lui Pera Opran „îi plăcea muzica şi-şi satisfăcea înclinarea către armonia sunetelor crescând cucuvele în colivii şi ascultându-le ţipătul toată noaptea. Ca delectarea să fie mai completă, punea pe Iosif să le acompanieze din vioară, pe când el, încovoiat şi tăcut, cu capul între două lumânări, citea din Dante (încercând să-l traducă în versuri) şi trăgea din ciubuc. Începuse să-şi ridice un castel şi-l lăsase la roşu, să-şi croiască un parc în terase spre Amaradia, cu costisitoare căderi de ape, şi-l lăsase pradă buruienilor şi lighioanelor sălbatice…“, menţionează Constantin Argetoianu.

articol scris de Mirela Marinescu în Gazeta de Sud la 6 iunie 2009.

Vechiul conac al Miteştilor din Piatra Olt, bântuit de stafii

Conacul are peste 100 de ani vechime

O casă mare, părăsită, care se vede de cum intri în oraş, fără geamuri, cu tencuiala căzută şi acoperişul găurit. Aşa arată casa cu stafii din Piatra Olt.

Un gard de peste doi metri împrejumuieşte strania clădire, iar la intrare te întîmpină o plăcuţă pe care scrie “proprietate privată”. Cum treci de gard, în locul unde odată a fost o poartă mare, câteva ciori îşi iau zborul şi croncăne neliniştite peste întinderea pustie. Intri în casă şi printre pânze de păinjeni şi ziduri scrijelite cu diferite însemne, îţi dai seama de frumuseaţea arhitecturală a clădirii. Chiar dacă nu mai are scară interioară, conacul a avut şi un etaj, dar şi o pivniţă care ducea într-un tunel secret de 500 de metri care ieşea din casă şi se termina undeva la calea ferată. “Când eram mici am încercat să găsim acel tunel secret, dar nimeni nu a mai dat de el. Se spune că pe acolo au scăpat boierii de când s-au răsculat iobagii. Am auzit şi eu că ar fi bântuit, că noaptea se aud zgomote ciudate”, a spus Marin Stancu, de 72 de ani, din Piatra Olt. “Unii spun că au văzut la geam chipul unei femei, acolo sus la etaj, dar nu ştiu ce să cred. Dacă treci noaptea pe aici te cam cuprind fiori. Or bântui duhuri necurate, dacă de atâta timp nu vine nimeni pe aici”, a spus Dumitru Popa, de 73 de ani.

“Fata boierilor nu a călcat niciodată în biserică”

Conacul are peste 100 de ani vechime şi a aparţinut familiei boieroaicei Miteasca. Femeia nu a avut niciodată copiii şi nimeni nu mai ştie nimic de ea, după ce  în 1947 a fost expropriată, apoi arestată. În casă a funcţioant o perioadă IAS-ul din oraş. “Au fost oameni răi boierii, iar fata lor se spune că nu a călcat niciodată în biserică, nici atunci când i-au fost înmormântaţi părinţii. Umbla ca o nălucă pe moşie, nu s-a măritat, nu a avut copiii”, a spus Tanţa Surpatu, de 82 de ani. Proprietatea boieroaicei a fost revendicată de o familie din Craiova, dar toate cele 300 de hectare de teren arabil şi cele 150 de hectare de pădure au fost vândute ulterior. Acum nu se ştie cine este proprietarul casei.

sursă text şi foto:  adevarul.ro