Vintilă-Vodă, fiul nelegitim al lui Radu cel Mare

Radu cel Mare, tatăl lui Vintilă-Vodă

Vintilă-Vodă, singurul domnitor al Ţării Româneşti dat de Slatina, este descendent al familiei Basarabilor. El a fost pus domn cu sprijinul majorităţii boierilor valahi.

Istoricul slătinean Nicolae Gonţ, arată în lucrarea sa „Vlad-Vintilă de la Slatina <<Braga Voevod>>” că textele vremii îl prezintă pe Vintilă ca descendent al familiei Basarabilor. El consideră că acest aspect nu poate fi contestat, fiind acceptat şi de contemporanii domnitorului. „Cine a fost tatăl lui Vintilă? Era Vintilă un Basarab? Originea basarabeană a lui Vintilă este certă şi necontestată de nimeni. El este fiul nelegitim al lui Radu cel Mare. Contemporanii nu i-au contestat originea. În mod logic, înainte de a da cuvântul documentelor, originea basarabeană a lui Vintilă apare ca dovedită”, se precizează în lucrarea „Vlad-Vintilă de la Slatina <<Braga Voevod>>”.

Gonţ spune că domnitorul din Slatina a fost pus în funcţia supremă a statului feudal cu sprijinul majorității boierimii valahe. El prezintă şi criteriile de care se ţinea cont pentru ca un nobil să fie considerat eligibil pentru succesiunea la domnie. „Pentru ca cineva să fie domnitor, trebuiau îndeplinite două condiţii: să fie <<os domnesc>>, adică să fie din familia domnitoare, să fie fiu de domn (în cazul Ţării Româneşti aceasta însemna să fie un Basarab);  să fie ales de către <<boierii toţi, şi mari şi mici, şi toată curtea>>. Vintilă a îndeplinit aceste condiţii. Era <<os domnesc>> şi l-au vrut boierii (<<şi după aceia boierii au rădicat domn pe Vintilă vodă den oraş de la Slatina>>, <<iar boierii sfătuindu-se pentru domn, pă cine ar pune, au găsit cu socoteală să puie pe Vintilă, judeţul de la Slatina >>)”, arată Gonț, citând alte lucrări istorice care fac referire la scurta domnie a celui supranumit „Braga Voevod”.

Vlad-Vintilă este singurul purtător de coroană al Ţării Româneşti dat de Slatina. El a avut o domnie scurtă,  între 18 septembrie 1532 şi 11 iunie 1535. A domnit puţin într-o perioadă când raporturile Ţării Româneşti cu Imperiul Otoman cunosc tensiuni excepţionale, în cursul cărora Imperiul încearcă să modifice statutul politico-juridic al Ţărilor Române, fără să reuşească”, spune istoricul slătinean.

sursă foto: aici

Anunțuri

Însemnările lui Grigore Alexandrescu despre Slatina de altădată

(…)

A doua zi, foarte de dimineaţă, ne grăbirăm a închina arcurile de triumf geniurilor ce triumfaseră de pielea noastră şi a pleca cu repeziciune, fără măcar a întoarce ochii spre locul de osândă. Pe la amiază sosirăm la Slatina, oraş vechi, dar cel mai anevoie de vizitat ce am văzut vreodată. Risipit pe coastele dealurilor ce îl înconjoară, oraşul înfăţişează o vedere împestriţată, şi poate mulţumi privit de departe; însă cele mai multe case, după poziţiunea lor, sunt un fel de baterii care trebuie să le iei cu asalt, în pericol de a-ţi frânge gâtul, dacă din întâmplare vei avea acolo vreun amic pe care să doreşti a-l vedea.

Pe la anul 1530 trăia în acest oraş un boier, anume Vintilă, ce ocupa postul de jude sau de judecător, după cum se zicea în idioma părinţilor noştri. Simţămintele lui religioase şi patriotice erau în genere cunoscute, căci nu era sărbătoare să lipsească el de la biserică, şi nu era ocaziune în care să nu declame împotriva tiranilor lui Moise I. După moartea acestui din urmă, şi după luptele interne din Transilvania. „Tiraniile” de care vorbeşte Alexandrescu sunt uciderile de boieri din partida potrivnică domnitorului. Este la rândul lui ucis în lupta de la Viişoara de o armată turcească, adusă de boieri împreună cu un nou domnitor, Vlad „Înecatul”, care se sfârşi în undele Dâmboviţei, alegătorii prinţilor, ca să înceteze neunirea ce domnea între ei, deteră tronul acelui boier din Slatina, şi Vintilă I fu unul din domnii cei mai tirani şi vărsători de sânge.

În scurtul timp ce zăbovirăm acolo până să ne aducă caii, văzurăm pe noul prefect, care trecea în judeţ, ocolit de o ceată întreagă de dorobanţi. Tistul sau şeful lor venea, în urma trăsurii, ţinând deasupra capului şi înfăţişând fără ruşine orăşenilor vederea unei mobile misterioase, ce da tuturor să înţeleagă că dl cârmuitor este supus la slăbiciuni care îl apuc adeseori în mijlocul târgului. Acum era aproape de România Mică. Această parte a ţării e cea mai bogată în suvenire istorice: mănăstirile ei, pădurile, munţii, râurile ce o adapă, toate poartă un caracter de sălbăticiune şi de mărire; cântecele haiducilor, tradiţiile populare, costumul pitoresc al pandurilor, toate arată un popor născut pentru arme şi demn de a le purta. Valoroşii Buzeşti, nobili cavaleri ai patriei şi ai libertăţii, preotul Farcaş, general al românilor, bătrânul Manta, banul Craiovei, spaima tătarilor şi amicul lui Mihai Viteazul, şi însuşi acel Mihai, fala oştirilor şi eroul creştinătăţii, sunt fii ai acestui pământ.

Impacienţi dar de a vizita teatrul atâtor întâmplări mari, a vedea locul naşterii atâtor bărbaţi demni de comemorare, ne pornirăm curând de la Slatina şi sosirăm la 7 ore pe marginea Oltului, care în acel loc este de o lăţime ca la 200 picioare. Aci până să tragă podul, ce se află de ordinar de cealaltă parte, ne ocuparăm privind un măreţ apus. Soarele înconjurat de nori vineţi avea o faţă sângerată şi forma în unde o coloană de aur ce se părea că iese dintr-un vulcan de flăcări. Apoi, când fu aproape a se ascunde, norii rămâşi deasupră-i subţiindu-se şi întinzându-se ca o pânză de păianjeni, îi formară o diademă strălucită de diferite culori. Valurile, cu o şoaptă înecată, se sfărâmau de mal, şi tăcerea misterioasă ce domnea împrejur predispunea sufletul la cugetările melancolice care ne cuprinseră, când după puţin umblet sosirăm la locul numit Drăgăşani, loc cunoscut de iubitorii petrecerilor pentru dealurile lui şi calitatea vinurilor, iar de amicii omenirii nefericite, pentru moartea atâtor atleţi ai libertăţii grecilor.

Noaptea ne ascundea vederea obiectelor, dar cerul era limpede şi stelele scânteietoare păreau a-şi aţinti cătătura spre câmpul de rezbel. Din când în când, câte unul din acele focuri care călătoresc în spaţiu se desfăcea din tărie, lăsând după dânsul o urmă luminoasă, şi se cobora a vizita batalionul sacru prefăcut în ţărână. A doua zi cercetarăm cu de-amănuntul locul acela: nici o urmă nu arăta că aici a fost începutul luptei pentru libertate; plugul a trecut peste oasele grecilor, şi sângele lor nutreşte semănăturile; o singură cruce înnegrită de timp e monumentul ce îl arată locuitorii care au fost martori întâmplărilor de atunci. Simbol al păcii, ea uneşte sub umbra sa pe turci şi pe creştini, care se odihnesc împreună în liniştea morţii, marele împăciuitor al patimilor şi sfârşit al luptelor omeneşti.

Am auzit pe mulţi condamnând entuziasmul unui istoric, care pune batalionul de la Drăgăşani în aceeaşi linie cu batalionul tebenilor, sparţiaţilor de la Termopile şi garda împărătească de la Waterloo. Cu toate acestea sunt de părerea lui: trebuie să facă cineva o comparaţie relativă; trebuie să judece că o mică oştire rău armată, străină de tot felul de tactică, şi având a se lupta în contra unei mulţimi de zece ori mai mare, e tot atât de demnă de laudă ca şi oastea acelei faimoase batalioane care, în fine, n-au făcut alta decât a muri până la unul, ca şi cei de la Drăgăşani.

(…)

Memorial de călătorie, de Grigore Alexandrescu

Călătoria făcută împreună cu Ion Ghica în vara anului 1842. O parte a acestei călătorii este descrisă în Memorial