Vechi amintiri olteneşti

Câteva descrieri din diferite epoci şi, poate, câteva fotografii adunate în albume de familie sau în colecţii publice îl satisfac pe iubitorul trecutului. Imagini zugrăvite într-o scrisoare de Tudor Arghezi sau notiţele lui M. Theodorian Carada vin să completeze tabloul unor vremuri de mult apuse.
Deschidem o scrisoare şi odată cu ea se creionează o nouă imagine într-un album al trecutului Olteniei. Sunt însemnările aşternute pe o foaie de hârtie de Tudor Arghezi, datată 21 mai 1960, despre „oltenii săi“. „Plecaţi de pui de boboci, de prin Gorj cu cobiliţa în spinare, câte unul, câte doi, câte cinci, câte zece, fraţi, veri s-au pomenit cu cătunul întreg la Bucureşti, întâi cam cruciţi de căşile mari, cu care, desgheţaţi şi isteţi, s-au deprins repede ca şi cu cartea şi condeiul, din care nu mai gustaseră până atunci.
Ei soseau cu desagii, cu mălaiul, cu brânza, cu ceaunul şi pirostiile lor, cu câinele din bătătură, îşi alegeau într-o mahala o gazdă, unde, claie peste grămadă, înjghebând, în dorul de casă, o fărâmă de mică patrie provizorie, trăiau laolaltă cum se spune în «colectiv».
Pe străzile Bucureştiului, unde strigau în gura mare, şi uneori în versuri, zarzavaturile şi ouăle, oltenii erau ştiuţi cu numele de precupeţi. Am cunoscut o franţuzoaică, profesoară de geografie, care împărţea România în trei principate: La Moldavie, la Muntenie et la Precoupatzie.
Taică-meu se aduna cu oltenii lui, deveniţi negustori sau funcţionari de bancă, duminica, dinaintea cafenelii din Piteşti, şi fiecare din ei, oprindu-se după o sorbitură de cafea, după o înghiţitură de ţuică, se minuna de realitatea oltenească, zicând şi repetând: «Dumnezeu să-l ierte: Mă, dar mulţi sîntără Oltenii!».
La Calafat, în războiul din 1877, pitiţi pe după fiertura de fasole, oştenii olteni, primind ghiulele tunurilor turceşti, de peste drum, de la Vidin răspundeau mai mult cu protestarea verbală decât cu artilerie, pe care n-au îndrăgit-o niciodată. «Mai starăţi, mă, cu porumbele, că-mi răsturnaţi oala cu făsui». S-a văzut de ce sunt în stare Oltenii noştri după ce li s-a dat drumul la învăţătură“.
Certitudinea acestui din urmă lucru se regăseşte şi într-o altă scriere, de această dată a lui M. Theodorian Carada, nepotul marelui economist Eugeniu Carada. „Socotiţi buni precupeţi şi buni numai la cobiliţa cu coşuri, oltenii le-au dat boierilor din Bucureşti o învăţătură de minte! Pe neaşteptate, în vreo 30 de ani, ei au fost găsiţi instalaţi la toate răscrucile de competinţă şi toate profesiile intelectuale s-au resimţit numaidecât de prezenţa juveţilor în ele. De unde-i D-l Director? Din Gorj. Originea dumitale, domnule profesor? Doljul, Romanaţii, Mehedinţii… Toată Oltenia. Era ridicare, nouă, a oamenilor de pe vatra vechii Bănii oltene, luminată mereu de flacăra vie a Craiovei“.

„Oltul, religia mea ascunsă“

Călătoriile făcute pe meleagurile părinţilor şi ale strămoşilor de către Tudor Arghezi nu au fost simple popasuri. Vechile amintiri olteneşti au fost încredinţate Ramurilor sub titulatura „Banatul Craiovei“, constituind astăzi adevărate tablouri în cuvinte, care permit exploratorului să găsească informaţii preţioase, condeiul scriitorului surprinzând o feerie de forme şi culori, de sunete şi mişcări debordând fascinante, originale reverii emoţionale.
Dar să lăsăm mintea să zburde printre rânduri, iar pensula tabloului să contureze imagini mirifice:
„Însuşi porumbul, care pare pretutindeni la fel, creşte nou şi culoarea generală a ţinutului cere pictorului altă paletă. Se vede nuanţa şi în covoarele Olteniei: alt albastru, alt verde şi un roşu vişiniu. Doina Oltului cu triluri atât de categoric individuale se asociază cu priveliştea exotică şi n-ar fi putut ieşi dintr-alt colţ de ţară. Am văzut în străinătate oltenii noştri la studii, plângând pe fluierul adus cu ei, fiindcă zăreau în amintire cântând imensa revărsare a Oltului şi Olteţului, care-i cea mai vastă frumuseţe de închipuit. Inspirată parcă de miile de pâraie împletite într-o horbotă de ape, pe întinderea gălbuie dintre două orizonturi, Olteanca frânge, cu bună ştiinţă, linia şi încrucişerile normale dintre urzeală şi ţesutul covoarelor ei, dezechilibrând rigiditatea motivului, construit de obicei pe orizontale, paralel, şi dând izvoadelor elasticitatea curbei şi covorului o moale ondulare…
Am trecut o dată Oltul după retragerea apelor…
Nu mai ştiu câte ore am pus căruţa să străbată măreaţa pustietate nisipoasă, întreruptă de râuri şi fire de apă, aşternută pe un prund fără sfârşit, ca un năvod de argint şi oglinzi. Mi-a plăcut atât de mult călătoria încât mi-a rămas, după mâhnirea că s-a sfârşit şi că a durat câteva luni, numai de firimături de unde şi de palide catifele de nămoluri, un basm în amintire, amplificat cu amăgirea voită a unei eternităţi… De atunci, Oltul, ca într-o credinţă păgână, face parte din religia mea ascunsă“.
Condeiul se opreşte din scris, căci cerneala s-a terminat, şi se aşază frumos în toc pentru a-şi odihni, derulând în linişte imaginile creionate, peniţa.
A scris poveşti frumoase despre acest colţ de lume şi ştie că mâine va fi ridicat din nou pentru a spune alte şi alte istorii şi a descrie alte peisaje cu alţi oameni mai buni şi mai frumoşi.

gds.ro de Mirela MARINESCU

Anunțuri

Străzi din Slatina de altădată: străzile Primăriei şi Pieţei

Sunt două dintre cele mai importante străzi ale Slatinei de altădată. Acestea i-au condus pe oamenii acelor vremuri spre locuri pulsau de viaţă în societatea acelei vremi, primăria şi piaţa oraşului.

Catedrala şi Grădina Publică din Slatina

Peste 50 de case se aflau pe strada Primăriei, lungă de aproximativ 500 de metri dinspre strada Ionaşcu spre Grădina Publică. Strada va lua numele de Carol după ce Primăria se va muta în noul sediu-Palatul Comunal. „ Strada Primăriei începea din strada lonaşcu către Grădina publică, având o lungime de 500 de metri şi cuprinzând 53 de case. Puţin mai retrasă de stradă se afla Primăria Veche de unde vine şi numele străzii. După ce primăria se va muta în propriul sediu – Palatul Comunal, unde funcţionează şi astăzi, strada va primi numele Carol”, spun istoricii Muzeului Judeţean Olt.

Unul dintre edificiile reprezentative ale străzii era casa doctorului Gheorghe Kitzulescu, construcţia remarcându-se prin „eleganţă şi proporţie într-o fericită îmbinare a stilului neoclasic italian”. Din nefericire casa a fost demolată de regimul comunist în deceniul opt al secolului trecut. Printre personalităţile care au trecut pragul casei Kitzulescu se numără George Enescu, Dinu Lipatti, Nicolae lorga, Octavian Goga, Nicolae Titulescu sau Tudor Arghezi.

Piaţa Slatinei de altădată


Strada Pieţei, locul copilăriei lui Dinu Lipatti

Strada Pieţei, astăzi Bulevardul Nicolae Titulescu, şi-a dobândit numele, previzibil, prin prisma faptului că aici se afla piaţa oraşului. Artera pornea de la Primăria veche către biserica Sopot. În anii 30, aici s-au construit Halele, unele dintre cele mai mari din ţară care, însă, au fost demolate de comunişti în anii 80.

De asemenea, pe strada Pieţei se afla casa Racoviceanu. Aici şi-a petrecut vacanţele de vară viitorul mare pianist şi compozitor Dinu Lipatti şi fratele său, Valentin. Mama lui Dinu Lipatti era născută Racoviceanu şi astfel de această clădire „asemănătoare unei cule, cu ziduri masive şi boltă impunătoare, cu etaj şi cerdac, ce degaja un aspect medieval”a fost legat numele pianistului.

Vila Racoviceanu a fost dărâmată în anii 70.