Peisaj de iarnă în Craiova de altădată

Şi iarna era altfel în Craiova de odinioară. Sărbătoarea Crăciunului, colindătorii, copacii îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, bucuria copiilor care stăteau ore în şir în jurul bradului încărcat cu globuri şi beteală, ronţăind bomboane şi răsfoind cărţi de poveşti în mirosul proaspăt de răşină al crengilor de brad, totul părea desprins dintr-un basm. Aşa era Crăciunul în casele boierilor, dar şi în mahalalele urbei, plin de veselie pretutindeni.

sursa foto: gds.ro

Pătrundem în atmosfera caldă a căminelor din Craiova de altădată, în perioada Sărbătorilor de iarnă, în oraşul în care pe străzi se auzeau lăutarii şi colindătorii, unde prăvăliile gemeau de mărfuri, pieţele se umpleau de păsări, porci, viţei, de tot ce putea înveseli masa oamenilor în acele zile minunate.

Crăciunul se apropia cu bucuriile sale, îmbinând melodia colindelor cu larma săniuţelor, strecurând speranţe noi în sufletele oamenilor, în Sfânta zi a Naşterii lui Iisus.

„O zăpadă curată acoperea grădinile, turlele Bisericii Mântuleasa se albeau arătându-şi crucile cu greu ieşite de sub povara ninsorii, clopotele se auzeau mai înfundat, iar copacii şi tufele stăteau ascunse sub stratul greu ce cădea zilnic din înaltul cerului.

Erau zăpezi mari la Craiova, iar florile de gheaţă acopereau ferestrele casei Romaneştilor încât nu se mai vedeau din stradă nici frumoasele perdele albe şi nici strălucirea lămpilor vieneze…

Copacii grădinii erau decoraţi cu mici ghirlande de beteală, pe uşile din interiorul casei se puneau coroniţe de flori uscate nemuritoare şi crenguţe de brad, se atârnau şiraguri de clopoţei în gangul casei“, descrie cu măiestrie atmosfera de iarnă Elvira Ecaterina Ivănescu, în lucrarea „Casa Romanescu, timp şi spaţiu“.

În casă sobele erau mereu calde şi ceaiul fierbinte nu lipsea nici o clipă de pe mese şi noptiere. Pomul de Crăciun îşi făcea şi el apariţia în salonul de recepţie de la etaj, unde era loc destul pentru bucuria copiilor fascinaţi de strălucirea lui verde şi de cutiile cu daruri.

La ferestre poposeau din când în când colindătorii, copii din mahalalele Craiovei sau coruri organizate de unele şcoli, grupuri vocale bine pregătite pentru a colinda în lung şi-n lat.

În casa familiei Romanescu

Prima zi a Crăciunului se petrecea în familie. În casa de pe Unirii, la Romanescu, toată lumea se aduna la un dejun festiv oferit în sufrageria cea mare de la parter. „Luciei Romanescu îi plăcea să pregătească un mic program artistic cu copiii săi, în jurul pomului de Crăciun.

O frumoasă descriere a acestor minunate Sărbători de iarnă petrecute în familie se află în scrisoarea pe care Ionel Romanescu o trimite în timpul primului război mondial, pe când era departe de ai săi: «Tăticule drag, de multe ori mă gândesc la voi, la mama, la fraţii mei cei mici. Îţi aduci aminte pomul de Crăciun la Craiova? Eram toţi pe lângă voi şi noi jucam piesa de teatru. Ce frumos era!»“. Lucrurile se petreceau astfel, căci, obişnuită cu Sărbătorile de la Castelul Peleş, unde Regina Elisabeta, prinţesă de Rin, cânta melodii de pe meleagurile sale natale, Lucia Romanescu interpreta împreună cu copiii săi cântece germane: „Stille Nacht“, „Ihr Kinderlein Kommet“, „O, du Frohliche, o, du Selige“.

Şi apoi toată lumea cânta „O, Tannenbaum“ în clipa în care apărea Moş Crăciun încărcat de pachete.

„Pe taburete mici, acoperite cu pluş şi înzorzonate cu ciucuri de mătase, copiii stăteau ore în şir în jurul bradului încărcat de globuri şi beteală, ronţăind bomboane şi răsfoind cărţi de poveşti“.

Baluri la zi de sărbătoare

În acea vreme, în Craiova devenise o tradiţie ca în zilele Crăciunului să se organizeze baluri de binefacere. „Erau frumoasele zile ale sărbătorilor din iarna lui 1908 şi Lucia se gândea la balul de binefacere, expedia scrisori, făcea planuri, dăruindu-se în aceeaşi măsură familiei şi comunităţii craiovene.

Legănată de trăsura cu roţi de cauciuc, învăluită în pleduri de lână moale, cu mâinile vârâte în manşon, Lucia Romanescu străbătea iarna străzile Craiovei într-un neastâmpăr care stârnea admiraţia tuturor. Era prezentă la toate acţiunile de binefacere, la ceremoniile oficiale, la serbările şcolare şi, mai ales, la biserică. Avea o relaţie specială cu preoţii de la Bisericile Mântuleasa, Sf. Ilie, Madona Dudu, sprijinindu-i în tot ceea ce înfăptuiau pe plan spiritual şi caritabil“, sunt mărturii zugrăvite în volumul Elvirei Ecaterina Ivănescu.

text de Mirela Marinescu pe gds.ro

Reclame

„Pentru cei de mâine: amintiri din vremea celor de ieri“

Vechile familii boiereşti, preocupările lor stârnesc curiozitatea oricărui explorator al volumelor vechi îngălbenite de vreme. „Pentru cei de mâine: amintiri din vremea celor de ieri“ vin astăzi să-i satisfacă setea de cunoaştere.

Casa Glogoveanu, ultima casă cu adevărat boierească din Capitala Olteniei (foto: gds.ro)

Paginile unui jurnal purtând semnătura lui Constantin Argetoianu se deschid, aducând în prezent o lume ascunsă de praful vremurilor trecute, o lume care mai trăieşte doar acolo, în acele file, care se naşte odată cu deschiderea copertelor şi care moare odată cu gestul cititorului de a le închide.

Pătrundem pe acel tărâm şi savurăm fiecare rând scris, care ne completează imaginea vechii lumi craiovene. „Tatăl meu, generalul Ion Argetoianu, s-a născut în Craiova, în 1841, dintr-o veche familie boierească, şi a trăit peste 87 de ani. Numele nostru se trage de la moşia Argetoaia, stăpânită de familie până prin anii 1884-1885, când a fost cumpărată de stat şi împărţită la ţărani.

Mi-aduc aminte de un vechi conac, cu cat, acoperit cu şindrilă şi înconjurat cu plopi înalţi, ce se înşirau drepţi şi nemişcaţi ca şi cum ar fi stat de strajă. În apropiere de casă, un eleşteu cu ape adormite mă atrăgea şi mă înspăimânta, căci broaştele ţâşneau de pe maluri ca gloanţele. Pe o faţă de deal, la miază noapte de conac, se întindea o vie destul de mare, renumită prin vinul ce da dintr-o speţă de braghină cu boabe mari şi dulci – adevărata braghină românească, necorcită prin altoaiele americane.

De la Breasta, mergeam în fiecare an la Argetoaia pentru culesul viei, şi această mică deplasare (26 de kilometri) în trăsura cu patru cai lua în mintea mea de copil proporţiile unei importante călătorii.

Astăzi, nu se mai vede la Argetoaia nici vie, nici grădină, nici eleşteu, nici conac.

Democraţia a nivelat totul şi numai ctitorii zugrăviţi pe zidurile bisericii au mai rămas la faţa locului, ca o tăcută mărturie a boierilor Argetoieni“.

Constantin Argetoianu şi Regele Carol al II-lea

Povestea merge mai departe

Nu lipsesc din şirul amintirilor zugrăvite pe hârtie informaţiile referitoare la „filiaţiunile“ familiei. Tatăl tatălui său, Constantin Argetoianu, a murit tânăr, în 1848, de holeră.

Se căsătorise la 22 de ani cu Ana Rahtivanu din Bucureşti, „aşa că avusese totuşi vreme să-i dăruiască 16 copii, din care au trăit numai 5, printre care şi tată-meu. Muma acestui Constantin Argetoianu (bunicul meu), Aniţa, era fiica lui Şerban Otetelişanu. Rămasă văduvă de timpuriu, păstrase o adâncă iubire defunctului ei soţ şi după ce şi-a însurat băiatul s-a retras călugăriţă la mănăstirea Lainici, din Gorj, pe care a stăpânit ca stariţă vreme îndelungată şi-a fost îngropată lângă altarul bisericii“.

Bunicul din partea mamei autorului jurnalului era Dinicu Otetelişanu. „El a avut ca naşă pe faimoasa Zinca Golescu-Farfara, care se afla în acele vremuri în surghiun la Craiova şi era găzduită la buna ei prietenă şi rudă Catinca Otetelişanu, născută Florescu.

Coana Zinca îşi cam dăduse poalele peste cap la Bucureşti (se ţinuse şi cu Vodă Şuţu) şi se pocăia din poruncă, la Craiova, botezând şi cununând“.

Dinicu Otetelişanu avea o soră bună, Elena, căsătorită cu Constantin Glogoveanu, şi trei fraţi vitregi, Nicolae, Ion şi Costică Haralamb. Mama lor, Catinca Florescu, după moartea bătrânului Otetelişanu, se căsătorise cu bătrânul Haralamb, om a cărui origine se spunea la acea vreme că ar fi cam îndoielnică. Era însă un bărbat frumos şi foarte bogat. Casele lui se ridicau în Craiova, pe locul unde s-a zidit Liceul „Fraţii Buzeşti“. „Avea un paradis al familiei lângă casă, lucru rar chiar şi pe acele vremuri, şi o grădină imensă care se întindea dincolo de actuala piscină comunală“.

Amintiri cu familia Glogoveanu

„Glogovenii erau singurele rude pe care le frecventam în copilărie, dinspre partea bunicului meu matern“, încep să se deruleze amintirile legate de familia Glogoveanu, în mintea copilului Constantin Argetoianu.

Imaginea care domină aceste tablouri din trecut este cea a mătuşii, Elena Glogoveanu, „o figură tipică a unei epoci dispărute. Scundă şi îndesată, cu mâinile şi cu picioruşele de copil, îmbrăcată numai în mătăsuri şi cu cea mai migăloasă îngrijire, impasibilă, atentă la tot ce era «aparenţă» – Glogoveanca se înfăţişa până şi intimilor ei ca un idol al unor credinţe perimate.

Rămasă văduvă, cu o frumoasă avere, toate grijile ei erau concentrate întru menţinerea unui fel de rit al adevăratelor tradiţiuni boiereşti.

Gătită spilcă dis-de-dimineaţa, cu părul abea cărunţit, cu obrajii îmbujoraţi, încălţată cu pantofi de «altas» – primea oaspeţii graţios, aşezată într-un fotel poleit, ca pe un tron domnesc“.

Impresionantă pentru mintea copilului de atunci era şi impunătoarea casă boierească, pe care o descrie cu lux de amănunte, spre mulţumirea exploratorului prin cărţi îngălbenite de vreme. „Cu o vastă curte bine îngrijită – în faţă, cu o grădină destul de mare – în dos, casa Glogoveanu se ridica cu aere de palat. În jurul unui vast hall central, o serie de saloane cu perdele şi mobile de mătase a căror culoare era deosebită pentru fiecare. Treceai astfel din salonul roşu în cel verde şi de aici în cel galben şi aşa mai departe.

Salonul cel mare da pe grădina în care coborai prin câteva trepte.

O sală de mâncare, lungă şi lată, şi camera de culcare a mătuşi-mii completau parterul casei, în afară de o serie de încăperi pentru slugi şi serviciu.

În sala de mâncare, îmi aduc aminte de o mare credenţă de lemn de stejar cu panouri de faianţă olandeză, înfăţişând mori de vânt albastre încremenite pe un cer fumuriu. Era un dar al Domnitorului Carol şi un semn al recunoştinţei sale, căci de câte ori venise la Craiova, fusese găzduit de mătuşă-mea cu toată dragostea şi cu tot alaiul.

O scară ceruită cu grijă ducea la catul de sus, unde mai erau vreo două saloane şi numeroase camere pentru musafiri.

Casa Glogoveanu a fost ultima casă adevărat boierească din Capitala Olteniei, după cum mătuşă-mea Glogoveanu a fost ultima cucoană de modă veche“.

articol de  Mirela Marinescu pe gds.ro

Filantropii unei epoci

Şcoala comunală „Petrache Trişcu-Mircea“

Aman, Obedeanu, Cornetti, Popovici sunt nume ale unor oameni de seamă ai urbei de odinioară, care au lăsat moştenire însemnată comunei Craiova, asigurând instituţii capabile să satisfacă principalele cerinţe ale unei societăţi civilizate în dezvoltare. Lor li se adaugă alte nume, poate mai puţin cunoscute pentru unii, dar care îşi merită locul printre generoşii epocii trecute

Poveştile lor de viaţă care s-au consumat în Craiova de odinioară fascinează astăzi şi încântă, la fel cum o fac şi actele lor.
Theodor I. Preda, un nume alungat din memoria colectivă, dar un om de o înaltă ţinută. A fost un modest mămular, care cutreiera pe jos satele cu tolba în spinare, adunând în fiecare zi bănuţi, ajungând atunci când sănătatea fizică nu i-a mai permis să bată în lung şi-n lat uliţele satelor să adune o avere măricică, pe care a donat-o comunei Craiova, pentru înfăptuirea unui spital, Spitalul Preda. Dovada stă în rândurile aşternute de primarul N.P. Guran din 1913: „Printre cei generoşi care au testat averea lor Comunei Craiova, un loc în primele rânduri ocupă şi defunctul Theodorian I. Preda. Începând de la modesta ocupaţiune de mămular, cutreerând pe jos satele cu tolba în spinare şi adunând zi cu zi bani, a reuşit după o muncă istovitoare de o viaţă întreagă să strângă cu sârguinţă averea pe care cu atâta generositate a legat-o comunei pentru înfăptuirea unui spital care-i poartă numele“.
„Bugetul casei Preda“, notează Marius Dobrin, în lucrarea sa „În căutarea memoriei“, „era controlat de primărie, care asigura buna desfăşurare a Serviciului Sanitar şi se baza pe veniturile furnizate de moşiile Cearângul şi Stârcoviţa. Spitalul avea tot ce era necesar, începând cu medicii şi continuând cu dotarea materială. De altfel, existau şi alte donaţii cu ţintă precisă în cadrul spitalului. Doar două exemple: generalul Constantin Vorvoreanu (paturi cu lenjerie), Avram Ivanovici, fost «comersant de coloniale». În legătură cu acesta, Pogornicu, şeful contabilităţii Băncii Oltenia, scria primăriei în 17 ianuarie 1913: «Sunt mai bine de 30 de ani de când unchiul nostru Avram Ivanovici, fost comersant de coloniale în Craiova, azi decedat, a lăsat Spitalului Preda un fond de 10.000 de lei din care să se întreţină două paturi în acel spital pentru oameni săraci şi bolnavi şi în special pentru comersanţi scăpătaţi şi bolnavi». De altfel se practica des acest sistem al unei donaţii direcţionate pe număr de paturi vizate“.

O altă poveste de viaţă, un alt vis împlinit

Un alt nume. Petrache Trişcu-Mircea, fost ajutor de primar al Craiovei. Avea un vis: să înalţe o şcoală primară de băieţi, „pe locul meu viran din acest oraş, mahalaua Sf. Ion Hera, pe al cărei frontispiciu va fi întotdeauna inscripţia «Şcoala comunală Petrache Trişcu- Mircea şi Maria soţia sa», cu litere mari, iar în sala de recepţie a şcolii se va pune pentru vecie bustul meu şi al decedatei mele soţii, prea iubita Maria, legate între dânsele prin inscripţia Fondatorii“. Şi instituţia avea să se împlinească asemenea celor lăsate în testamentul său. „Această şcoală se va întreţine de legătura mea universală în ceea ce priveşte plata corpului profesoral, a servitorilor şi a celorlalte necesare cu venitul proprietăţii mele Urzicuţa din plasa Balta Verde Doljiu“.
Petrache Trişcu şi-a dorit, asemenea celor mai mulţi fondatori, să rămână în conştiinţa publică a comunităţii drept răsplată pentru gestul său de binefacere. Astfel, Marius Dobrin, nota: „În primă instanţă s-a gândit ca din venitul moşiei Urzicuţa să se aloce 2.000 lei pentru ridicarea unui cavou cu osemintele părinţilor, ale soţiei sale Maria şi ale sale. Inclusiv ca un om să aibă grijă de cavou şi ambientul floral, plătit cu 40 de lei pe lună, precum şi ca o călugăriţă să se ocupe de aprinderea unei candele care să lumineze ziua şi noaptea, folosind exclusiv ulei de măslină de Nisa, plătită cu 20 de lei pe lună. «Pentru înmormântare, potrivit cu poziţia ce am avut în societate, se va cheltui 6.000 de lei». Dar Petrache Trişcu s-a gândit şi în perspectivă, ca toată lumea, să fie pomenit la marile sărbători religioase (Joia Mare, Sfântul Petre, Sfânta Maria) prin parastase la care să participe corpul profesoral şi copiii“.

Un alt testament, un alt aşezământ social

Sofia şi Alexe Caneciu sunt nume la fel de puţin cunoscute, ca acela al lui Theodorian Preda, dar oameni cu suflet mare, care au simţit nevoia de a ajuta la dezvoltarea oraşului atât de drag sufletului lor, Craiova.
Monitorul Comunal, un document remarcabil care ilustrează un model de gândire şi comportament de anvergură socială, o adevărată bijuterie prin detaliile juridice şi de construcţie socială, reproduce testamentul Sofiei Caneciu. „Neavând rude în linie directă, nici de alături cari chiar de ar fi fără să le ştiu eu, le depărtez, las să mă moştenească şi institui legatară universală a întregii averi după moartea mea pe Primăria oraşului Craiova cu condiţiunile şi sarcinile ce îi pun mai jos ca să conserve, să administreze şi să întrebuinţeze averea şi veniturile ei în mod strict aşa cum îi prescriu. Averea mea şi veniturile ei să nu se confunde cu bunurile şi veniturile comunei, ci să constituie o casă deosebită sub numele Fondaţiunea Alexe şi Sofia Caneciu“.
Cel mai important punct îl reprezintă înfiinţarea unui ospiciu pentru „12 femei văduve, trecute de 40 de ani, de bună moralitate şi condiţie socială, lipsite de mijloace de trai prin împrejurări de care ele nu sunt de vină“. Azilul s-a înfiinţat în casele pe care familia Caneciu le avea în Calea Târgului, acolo unde se află şi azi.
În testamentul său, Sofia Caneciu nu i-a uitat nici pe tineri, ea lăsând scrisă dorinţa conform căreia în fiecare an să se înzestreze câte trei fete sărace, „de bună moralitate ele şi părinţii lor“, urmând să primească, sub regim dotal, câte 3.000 de lei.
Tot pentru tineri a gândit şi un alt mecanism: acordarea unor burse de câte 100 de lei lunar pentru şase elevi buni şi săraci pentru a învăţa la o şcoală de meserii sau la o şcoală agricolă. Erau preferaţi copii de săteni, cu predilecţie cei de pe moşiile familiei. Cei care rămâneau însă corigenţi sau dovedeau o slabă aplicaţiune pierdeau această bursă. „Va îngriji şi va lua garanţii ca aceste burse să-şi atingă scopul, adică să producă meseriaşi şi agricultori buni, iar nu postulanţi de funcţiuni“, se menţiona în testament.
Cerinţele unei societăţi civilizate în dezvoltare aveau nevoie de aceste gesturi, iar Craiova de astăzi arată astfel şi datorită acestor generoşi, care s-au încăpăţânat să-şi iubească locul în care şi-au dus traiul cu toată inima.

de Mirela MARINESCU în gds.ro

Din viaţa boierilor de altădată

Cuplu de nobili, imagine dintr-un tablou de epocă

Boierimea craioveană era cea mai aleasă din ţară, cu case şi palate decorate cu mobile luxoase, cu bufete încărcate de porţelanuri de Saxa şi Sevres. Doamnele distinse, care purtau toalete ce costau o avere, îşi petreceau serile la dineuri şi baluri, iar domnii savurau băuturi fine, în timp ce „vorbeau“ inteligent despre trebile urbei. Acesta este tabloul nobilimii de altădată.

Trecem deseori pe lângă vechile case sau palate care se încăpăţânează să reziste timpului şi ne imaginăm tot felul de lucruri despre cei care au locuit în ele, despre viaţa lor. Cum era oare societatea craioveană de ieri? Întrebarea care ne frământă ne conduce paşii spre porţile bibliotecii, aflată într-un imobil ce a aparţinut uneia dintre familiile de seamă ale Craiovei de altădată, Alexandru şi Aristia Aman. Căutarea prin pagini îngălbenite de vreme ne introduce în mirifica lume apusă. Conform scrierilor lui Paul Rezeanu, în perioada 1860-1870, la Craiova era „o societate foarte închisă“, căci „boierii erau boieri, e drept, de diferite ranguri, titlurile se obţineau greu, iar noii îmbogăţiţi, care proveneau îndeosebi din rândul negustorilor, erau foarte greu acceptaţi, sau mai exact nu erau, în lumea bună, a boierilor“. Dovadă stă în acest sens marele scandal din 1864, când, în ziua balului dat de familia Nicolae Mihail, oficialităţile au dat ordin să se pună sechestru pe mobila din casa acestuia, invocând că are restanţe la stat. Scandalurile făceau parte din viaţa acelor nobili.

Lumea lor

Casele se ţineau deschise, iar seara, la masă, 10-12 tacâmuri erau întotdeauna puse pentru prieteni. Balurile, seratele şi sindrofiile se ţineau lanţ. „Înhămate cu cai albi sau negri… căruţele şi trăsurile deschise, mai toate cumpărate la Lohner Viena… erau căptuşite cu mătase… pe capră, lângă vizitiu, se mai lăfăia câteodată şi un arnăut…“, notează Constantin Argetoianu. Evenimentele aveau loc în casele bune, decorate cu multe mobile luxoase, vitrine, „birouri secretaire“, bufete încărcate cu porţelanuri de Saxa şi Sevres, sau faianţă scumpă, tablouri, covoare, obiecte ornamentale, aduse mai ales de la Paris. Şi, pentru că în acest decor deosebit ţinutele gazdelor şi musafirilor nu puteau lăsa de dorit, bărbaţii purtau mustaţă şi barbişon, imitându-l pe Napoleon al III-lea. Doamnele din înalta societate purtau şi ele toalete care costau averi, „rochii Malacoff din catifea, brocart ori mătase, pe schelet de sârmă, mai apoi jupoane scrobite, corset, volane, broderii fine“, menţionează Paul Rezeanu în „Craiova. Amintirile oraşului“.
Puşi la punct, etalând bijuterii din aur, pietre preţioase sau tabachere cu filigran, cei din lumea bună umpleau saloanele la ceas de seară. Jocul de cărţi, servirea celor mai fine băuturi, cântatul la pian sau recitatul din versurile poeţilor francezi erau nelipsite. Se fuma, se beau multe cafele şi se vorbea „inteligent“, iar adesea „valoarea se judeca după umbra pe care oamenii o aruncau“. Discuţiile alunecau spre subiecte de genul confortului material, dar cel mai mult se vorbea despre politică. Şi când subiectele se epuizau, în zi de duminică, dar şi de joi, sau la marile sărbători, lumea bună mergea la promenadă, căci în grădina publică cânta fanfara militară.

Picanteriile vremii

Aşa erau ei, nobilii de ieri, cu rele şi bune, cu ciudăţeniilor lor, ca şi boierul Mănăilă, care „se ruinase alergând după împărăteasa Eugenia (soţia lui Napoleon al III-lea), de care era amorezat şi pe care nu o credea insensibilă faţă de patima lui. Aşa era Iancu Haralamb… seminebun hipnotizat de muzica lui Beethoven şi vânător atât de pasionat încât trăia numai în mijlocul câinilor…“.
Lui Pera Opran „îi plăcea muzica şi-şi satisfăcea înclinarea către armonia sunetelor crescând cucuvele în colivii şi ascultându-le ţipătul toată noaptea. Ca delectarea să fie mai completă, punea pe Iosif să le acompanieze din vioară, pe când el, încovoiat şi tăcut, cu capul între două lumânări, citea din Dante (încercând să-l traducă în versuri) şi trăgea din ciubuc. Începuse să-şi ridice un castel şi-l lăsase la roşu, să-şi croiască un parc în terase spre Amaradia, cu costisitoare căderi de ape, şi-l lăsase pradă buruienilor şi lighioanelor sălbatice…“, menţionează Constantin Argetoianu.

articol scris de Mirela Marinescu în Gazeta de Sud la 6 iunie 2009.

Casele vechi din Craiova, dărâmate de indiferenţă

Case vechi, naţionalizate, care au dat o notă distinctă arhitecturii Băniei la sfârşitul secolului XIX, sunt acum adevărate ruine. Dărâmarea lor este grăbită de indiferenţa autorităţilor, actualul lor proprietar, dar şi de nepăsarea celor care locuiesc în ele cu chirie. RAADPFL, administratorul imobilelor, abia poate să cârpeascâ unul, două cu banii proveniţi din resurse proprii.

Agonie şi degradare, tabloul vechilor case din Craiova

Miros greu de mucegai, pereţi roşii de igrasie până la cărămidă, tocărie scorojită, podele mâncate de carii, geamuri sparte la mansardă prin care se vede cerul, scări interioare din scândură, gata să se prăbuşească. Aşa pot fi descrise imobilele pe care le mai are în proprietate Primăria Craiova şi care sunt administrate de Regia Autonomă de Administrare a Domeniului Public şi Fondului Locativ (RAADPFL).

Multe dintre ele sunt situate chiar în centrul oraşului, pe străzile Lipscani, Mihail Kogălniceanu, România Muncitoare, Romain Rolland şi Calea Unirii. Sunt case vechi, în a căror renovare nu a mai investit nimeni de zeci de ani: nici proprietarul, adică primăria, nici chiriaşii, care aveau măcar obligaţia prevăzută în contractul de închiriere să dea cu var. Ca să nu mai vorbim de blocurile din Valea Roşie, aflate într-o avansată stare de degradare din cauza uzurii, dar şi a modului defectuos în care înţeleg locatarii să folosească un imobil. Locuinţele sunt insalubre, unele dintre ele improprii, dar pentru 205 craioveni şi familiile lor sunt un acoperiş deasupra capului. „În clădirile de locuit, la noi figurează 205 contracte. Acesta este numărul apartamentelor închiriate în case, iar în blocuri avem 192 de apartamente închiriate. Cei de la Serviciul tehnic, din cadrul Regiei, verifică din trei în trei luni starea acestor imobile, după care încheie un proces-verbal de constatare. Am putea spune că starea acestora este… acceptabilă. Situaţia incertă a unora dintre aceste imobile, lipsa de fonduri, proasta întreţinere din partea locatarilor au dus la degradarea lor. Chiriaşii au trecute nişte clauze în contract, dar cei mai mulţi abia reuşesc să onoreze plata chiriei“, a declarat Sorin Agapie, de la Compartimentul fond locativ.

Case mâncate de mucegai

Pe strada România Muncitoare, unul dintre imobile poartă încă pe el plăcuţa fostului administrator, de dinainte de ’90, ICFL. După cum arată, cu siguranţă este în proprietatea primăriei. Tencuiala este căzută, lăsând să se vadă zidul de cărămidă. Intrarea e o poartă metalică din fier forjat acoperită cu tablă, fără urmă de vopsea pe ea şi lăsată pe o parte. Se deschide greu, cu un scârţâit. De la intrare eşti lovit de mirosul greu de mucegai. Scara interioară din lemn cu balustrada pe jumătate distrusă duce la etaj, iar pe fiecare palier sunt câte două apartamente. Uşile mari de la intrare, altădată uşi interioare,  sunt zăvorâte cu lacăte, iar în faţa fiecărui apartament zace rânduită încălţămintea. Dintr-un perete în altul, deasupra scărilor, se întind sfori, probabil pentru rufe.  Pereţii nu mai au o culoare, pe alocuri se disting nuanţe diferite de var, după cum au fost zugrăviţi de-a lungul timpului. Dar asta, cu siguranţă, cu zeci de ani în urmă. Tocăria de la ferestre este aproape putredă, vopseaua cojită, iar unele dintre ochiurile de geam sparte. Clădirea poartă semnele intervenţiilor repetate ale chiriaşilor care s-au perindat pe aici şi care, prin lucrările improvizate pe care le-au executat, mai mult au distrus decât au refăcut. Nici nu poate fi vorba de vreo îmbunătăţire, deoarece locatarii abia pot să-şi plătească chiria.

Renovarea şi întreţinerea caselor revin RAADPFL Craiova

Ici-colo se repară

Renovarea şi întreţinerea acestor case revine RAADPFL Craiova, care rupe cum poate din veniturile proprii şi cârpeşte acolo unde expertiza tehnică arată că imobilul se transformă cu fiecare zi într-o ruină. „Lucrările de întreţinere şi renovare a clădirilor date în chirie sunt obligaţia noastră. În funcţie de resursele proprii, avem posibilitatea să reparăm. Înainte facem o expertiză tehnică şi, în funcţie de gradul de uzură, aducem îmbunătăţiri. În acest an am renovat imobile situate pe strada Bucovăţului, pe strada Ecaterina Teodoroiu şi pe strada Obedeanu la nr. 14. Nu avem stabilit dinainte un număr al clădirilor unde vom interveni, fiindcă suntem ţinuţi în loc de bani“, a precizat Ion Petre, directorul RAADPFL Craiova.

de Maria Cernătescu. Sursa: gds.ro