Hashim Memish | Slatina de altădată

De-a lungul timpului, au fost şi momente mai grele, când autorităţile au vrut să închidă afacerea albanezilor.

„În 1983-1984, venise un nou secretar al Consilului Judeţean al PCR şi, de la el putere, a zis «Gata, închideţi!» Şi a pus sigiliu pe uşă. Pentru două luni s-au făcut drumuri la Bucureşti şi bunica a fost primită chiar de Nicolae Ceauşescu”, povesteşte Imer.

„El (n.r. Ceauşescu) ştia de familia noastră şi i-a zis să meargă acasă şi să deschidă a doua zi. Acesta a fost singurul favor pe care l-am primit. Poate o rugă către Dumnezeu ne-a ajutat să reuşim”, spune el.

„A fost un episod greu, era singura sursă de venit şi eram 14 oameni care trăiau din vânzarea pe care o făceam. Au fost două luni de pauză, dar firma a continuat să existe, nu a fost desfiinţată”.

Cum s-a lăudat Ceauşescu cu businessul albanez în faţa Occidentului

„Deşi n-a recunoscut, Ceauşescu s-a lăudat cu noi, a arătat Occidentului că există privaţi şi în comunismul est-european”, spun bărbaţii Memish amintind un episod din 1968, legat de vizita lui De Gaulle în România. Se întâmpla cu doar câteva luni înainte de Primăvara de la Praga şi de răsunetul refuzului preşedintelui român de a participa la invadarea Cehoslovaciei alături de sovietici.

„Trecând pe aici, Ceauşescu voia să ducă delegaţia la uzina de aluminiu (Alro, n.r.), dar i-a venit ideea să îl ducă în satele din jurul oraşului, unde erau în construcţie nişte sisteme de irigare pe care voia să i le arate lui De Gaulle. Pe drum, Ceauşescu le-a spus să treacă prin faţa magazinului turcilor. Aşa ne ziceau nouă pentru că, până în 1913, Albania a făcut parte din Imperiul Otoman. Şi noi eram în faţa prăvăliei şi am făcut cu mâna, nu eram singurii, era multă lume pe străzi să îl vadă pe De Gaulle. Atunci i-a venit lui idea să îi arate francezului că există particulari şi în România comunistă. Şi au oprit maşinile şi a început să vorbească cu tata. Tata îl cunoştea pentru că vis-a-vis de prăvălia noastră fusese o cizmărie înainte de 1945, unde îşi făcuse Ceauşescu ucenicia. Şi noi am ieşit cu bragă, cu produsele noastre şi i-am servit direct în maşina în care erau, era o decapotabilă. Şi atunci toţi din coloană, oficialităţile, au rămas blocaţi. Şi după ce au venit ei şi au văzut oamenii că a oprit preşedintele să bea bragă de la noi, au zis că vor şi ei să bea bragă. Pentru noi a fost un mare avantaj la vremea respectivă”, povesteşte seniorul.

Vizita lui De Gaulle şi oprirea neaşteptată la bragageria albanezilor „s-ar putea să ne fi adus un plus de imagine în faţa autorităţilor comuniste locale”, cred albanezii din Slatina.

De atunci, multe oficialităţi le-au călcat pragul. Dar cea mai importantă vizită rămâne cea a ambasadorului american, James Rosapepe, în 2002. „A mai venit şi ambasadorul Braziliei pe aici”, spune Hashim, mândru de afacerea pe care a moştenit-o şi pe care o va da mai departe, către nepoţii săi.

Bragă au băut în prăvălia lor şi scriitorii Eugen Ionescu şi Ion Minulescu, istoricul Nicolae Iorga, actorii Amza Pellea, Nicu Constantin, Rodica Popescu-Bitănescu, Dan Puric, cântăreaţa Doina Badea, dar şi fotbalişti precum Dobrin şi Gheorghe Hagi.

text & foto: gandul.info

Istoria afacerii familiei Memish în România începe acum 300 de ani. Pe la 1700, ajungeau în Ţara Românească primii Memishi, care se îndeletniceau cu negoţul de dulciuri şi băuturi tradiţionale albaneze. Veneau vară de vară şi numai iernile şi le petreceau acasă.

Atunci, acasă însemna pentru ei localitatea Tetovo, oraş albanez care se află în Macedonia. Acum, acasă înseamnă Slatina, oraş unde familia Memish continuă să ducă mai departe tradiţia produselor albaneze.

Cum s-a născut „Atletul albanez”

După mai bine de două veacuri de negoţ în Ţara Românească, în primăvara anului 1912, unul dintre Memishi a cinstit primăria slătineană cu premiul pe care l-a câştigat, din respect pentru oameni.

„În primăvara lui 1912 a venit un circ la Slatina şi exista un număr de lupte greco-romane. Premiul era de 300 de napoleoni de aur, iar un strămoş de-al nostru s-a înscris şi a câştigat”, povesteşte Imer Memish, reprezentant al aripii tinere a familiei. „Din respect pentru oraş şi pentru cetăţeni, el a donat banii primăriei, care, la rându-i, a oferit afacerii numele de «Atletul albanez», care funcţionează fără încetare din 1912”, punctează albanezul.

Vremurile grele ale veacului trecut i-au făcut să rămână aici, să trăiască alături de „fraţii lor”.

„Ştiaţi că, la origini, albanezii şi românii sunt fraţi? Ne tragem din daci şi din iliri, două popoare înrudite. Vlah, cum li se zicea înainte locuitorilor de aici, înseamnă frate în albaneză”, punctează Imer.

Astfel, la sfârşitul anilor ’30, Daud si Ghiulia au devenit primii membri ai familiei Memish care s-au stabilit definitiv în România.

Astăzi, familia Memish are două „prăvălii” în oraş, cum le place să le denumească. Ziua lor începe devreme şi se termină seara târziu. În fiecare dimineaţă, ei fac halviţă, baclava, îngheţată, rahat, bragă şi citronadă, după „reţete vechi, transmise din generaţie în generaţie”.

„Reţetele sunt vechi şi sunt transmise de la părinţii noştri, care le-au luat de la părinţii lor şi tot aşa”, spune Hashim Memish, seniorul familiei.

„Iar pentru că produsele noastre nu conţin conservanţi, trebuie să ne trezim şi să facem în fiecare dimineaţă ceea ce punem pe raft”, povesteşte Imer. „Începem cu băuturile, cu braga şi citronada, şi cu îngheţata, şi continuăm cu baclavaua şi rahatul tradiţional”.

Copiii familiei obişnuiesc să stea în laboratoare şi să asiste la procesul de fabricare a bunătăţilor, însă părinţii au grijă să le transmită reţetele doar atunci când sunt suficient de maturi pentru a înţelege cu adevărat importanţa lor pentru identitatea familiei.

„Ne-au luat averile şi ne-au înghesuit 14 oameni în două camere”

„Atletul albanez” este singura firmă privată care a existat în România comunistă. Cum a reuşit o mână de oameni, o familie de străini, să ţină piept regimului? „Cu greu”, explică Imer Memish, „dar a fost greu pentru toată lumea la vremea respectivă, toţi au suferit”, spune acesta. „Când a fost colectivizarea, ne-au luat toate averile şi ne-au dat un apartament cu două camere pentru 14 persoane”.

„Familia a continuat cu afacerea, cu cofetăria. Înainte de război aveam şi o băcănie, era chiar aici, lângă prefectură”, poveste Memish cel tânăr. „Am rezistat pentru că eram cetăţeni străini cu rezidenţă în România, probabil că nu se urmărea să se işte un conflict diplomatic cu Albania, zic şi eu”.

Ceva bun tot a fost, intervine Hashim Memish, seniorul familiei. „Aveam paşaport albanez şi călătoream liber, mergeam să cumpărăm lucrurile de care aveam nevoie din străinătate pentru că aici nu se găseau, era pe cartelă şi cu raţiile de la stat abia ne ajungea pentru noi, dar să mai facem şi comerţ”.