Hashim Memish: „Tata îl cunoştea pe Ceauşescu pentru că vizavi de prăvălia noastră fusese o cizmărie înainte de 1945, unde îşi făcuse el ucenicia“.

De-a lungul timpului, au fost şi momente mai grele, când autorităţile au vrut să închidă afacerea albanezilor.

„În 1983-1984, venise un nou secretar al Consilului Judeţean al PCR şi, de la el putere, a zis «Gata, închideţi!» Şi a pus sigiliu pe uşă. Pentru două luni s-au făcut drumuri la Bucureşti şi bunica a fost primită chiar de Nicolae Ceauşescu”, povesteşte Imer.

„El (n.r. Ceauşescu) ştia de familia noastră şi i-a zis să meargă acasă şi să deschidă a doua zi. Acesta a fost singurul favor pe care l-am primit. Poate o rugă către Dumnezeu ne-a ajutat să reuşim”, spune el.

„A fost un episod greu, era singura sursă de venit şi eram 14 oameni care trăiau din vânzarea pe care o făceam. Au fost două luni de pauză, dar firma a continuat să existe, nu a fost desfiinţată”.

Cum s-a lăudat Ceauşescu cu businessul albanez în faţa Occidentului

„Deşi n-a recunoscut, Ceauşescu s-a lăudat cu noi, a arătat Occidentului că există privaţi şi în comunismul est-european”, spun bărbaţii Memish amintind un episod din 1968, legat de vizita lui De Gaulle în România. Se întâmpla cu doar câteva luni înainte de Primăvara de la Praga şi de răsunetul refuzului preşedintelui român de a participa la invadarea Cehoslovaciei alături de sovietici.

„Trecând pe aici, Ceauşescu voia să ducă delegaţia la uzina de aluminiu (Alro, n.r.), dar i-a venit ideea să îl ducă în satele din jurul oraşului, unde erau în construcţie nişte sisteme de irigare pe care voia să i le arate lui De Gaulle. Pe drum, Ceauşescu le-a spus să treacă prin faţa magazinului turcilor. Aşa ne ziceau nouă pentru că, până în 1913, Albania a făcut parte din Imperiul Otoman. Şi noi eram în faţa prăvăliei şi am făcut cu mâna, nu eram singurii, era multă lume pe străzi să îl vadă pe De Gaulle. Atunci i-a venit lui idea să îi arate francezului că există particulari şi în România comunistă. Şi au oprit maşinile şi a început să vorbească cu tata. Tata îl cunoştea pentru că vis-a-vis de prăvălia noastră fusese o cizmărie înainte de 1945, unde îşi făcuse Ceauşescu ucenicia. Şi noi am ieşit cu bragă, cu produsele noastre şi i-am servit direct în maşina în care erau, era o decapotabilă. Şi atunci toţi din coloană, oficialităţile, au rămas blocaţi. Şi după ce au venit ei şi au văzut oamenii că a oprit preşedintele să bea bragă de la noi, au zis că vor şi ei să bea bragă. Pentru noi a fost un mare avantaj la vremea respectivă”, povesteşte seniorul.

Vizita lui De Gaulle şi oprirea neaşteptată la bragageria albanezilor „s-ar putea să ne fi adus un plus de imagine în faţa autorităţilor comuniste locale”, cred albanezii din Slatina.

De atunci, multe oficialităţi le-au călcat pragul. Dar cea mai importantă vizită rămâne cea a ambasadorului american, James Rosapepe, în 2002. „A mai venit şi ambasadorul Braziliei pe aici”, spune Hashim, mândru de afacerea pe care a moştenit-o şi pe care o va da mai departe, către nepoţii săi.

Bragă au băut în prăvălia lor şi scriitorii Eugen Ionescu şi Ion Minulescu, istoricul Nicolae Iorga, actorii Amza Pellea, Nicu Constantin, Rodica Popescu-Bitănescu, Dan Puric, cântăreaţa Doina Badea, dar şi fotbalişti precum Dobrin şi Gheorghe Hagi.

text & foto: gandul.info

La „Atletul albanez”, prăvălia familiei Memish: cum s-a păstrat vie tradiţia de 300 de ani a vânzătorilor de bragă din Slatina

Istoria afacerii familiei Memish în România începe acum 300 de ani. Pe la 1700, ajungeau în Ţara Românească primii Memishi, care se îndeletniceau cu negoţul de dulciuri şi băuturi tradiţionale albaneze. Veneau vară de vară şi numai iernile şi le petreceau acasă.

Atunci, acasă însemna pentru ei localitatea Tetovo, oraş albanez care se află în Macedonia. Acum, acasă înseamnă Slatina, oraş unde familia Memish continuă să ducă mai departe tradiţia produselor albaneze.

Cum s-a născut „Atletul albanez”

După mai bine de două veacuri de negoţ în Ţara Românească, în primăvara anului 1912, unul dintre Memishi a cinstit primăria slătineană cu premiul pe care l-a câştigat, din respect pentru oameni.

„În primăvara lui 1912 a venit un circ la Slatina şi exista un număr de lupte greco-romane. Premiul era de 300 de napoleoni de aur, iar un strămoş de-al nostru s-a înscris şi a câştigat”, povesteşte Imer Memish, reprezentant al aripii tinere a familiei. „Din respect pentru oraş şi pentru cetăţeni, el a donat banii primăriei, care, la rându-i, a oferit afacerii numele de «Atletul albanez», care funcţionează fără încetare din 1912”, punctează albanezul.

Vremurile grele ale veacului trecut i-au făcut să rămână aici, să trăiască alături de „fraţii lor”.

„Ştiaţi că, la origini, albanezii şi românii sunt fraţi? Ne tragem din daci şi din iliri, două popoare înrudite. Vlah, cum li se zicea înainte locuitorilor de aici, înseamnă frate în albaneză”, punctează Imer.

Astfel, la sfârşitul anilor ’30, Daud si Ghiulia au devenit primii membri ai familiei Memish care s-au stabilit definitiv în România.

Astăzi, familia Memish are două „prăvălii” în oraş, cum le place să le denumească. Ziua lor începe devreme şi se termină seara târziu. În fiecare dimineaţă, ei fac halviţă, baclava, îngheţată, rahat, bragă şi citronadă, după „reţete vechi, transmise din generaţie în generaţie”.

„Reţetele sunt vechi şi sunt transmise de la părinţii noştri, care le-au luat de la părinţii lor şi tot aşa”, spune Hashim Memish, seniorul familiei.

„Iar pentru că produsele noastre nu conţin conservanţi, trebuie să ne trezim şi să facem în fiecare dimineaţă ceea ce punem pe raft”, povesteşte Imer. „Începem cu băuturile, cu braga şi citronada, şi cu îngheţata, şi continuăm cu baclavaua şi rahatul tradiţional”.

Copiii familiei obişnuiesc să stea în laboratoare şi să asiste la procesul de fabricare a bunătăţilor, însă părinţii au grijă să le transmită reţetele doar atunci când sunt suficient de maturi pentru a înţelege cu adevărat importanţa lor pentru identitatea familiei.

„Ne-au luat averile şi ne-au înghesuit 14 oameni în două camere”

„Atletul albanez” este singura firmă privată care a existat în România comunistă. Cum a reuşit o mână de oameni, o familie de străini, să ţină piept regimului? „Cu greu”, explică Imer Memish, „dar a fost greu pentru toată lumea la vremea respectivă, toţi au suferit”, spune acesta. „Când a fost colectivizarea, ne-au luat toate averile şi ne-au dat un apartament cu două camere pentru 14 persoane”.

„Familia a continuat cu afacerea, cu cofetăria. Înainte de război aveam şi o băcănie, era chiar aici, lângă prefectură”, poveste Memish cel tânăr. „Am rezistat pentru că eram cetăţeni străini cu rezidenţă în România, probabil că nu se urmărea să se işte un conflict diplomatic cu Albania, zic şi eu”.

Ceva bun tot a fost, intervine Hashim Memish, seniorul familiei. „Aveam paşaport albanez şi călătoream liber, mergeam să cumpărăm lucrurile de care aveam nevoie din străinătate pentru că aici nu se găseau, era pe cartelă şi cu raţiile de la stat abia ne ajungea pentru noi, dar să mai facem şi comerţ”.

text & foto: gandul.info

Ioan Varipati, boierul care a donat centrul Slatinei

Ioan Varipati le-a lăsat prin testament locuitorilor din Slatina numeroase terenuri, pe unele dintre ele fiind construite şcoli.

Varipati a murit la doar 41 de ani

Ioan Varipati provenea dintr-o familie de boieri, stabiliţi în Slatina în secolul al XVIII-lea. S-a născut în 1827, ca fiu al slugerului Scarlat Varipati, care în 1784 îndeplinea funcţia de ispravnic, corespondentul funcţiei de prefect de astăzi, în Ialomiţa şi al Enencăi Varipati.

„George Poboran vorbeşte despre Ioan Varipati într-un capitol al cărţii sale, «Istoria oraşului Slatina», dedicat filantropilor slătineni. Istoricul spune că, după moartea tatălui, Ioan Varipati se stabileşte cu mama în Slatina, în mahalaua galbenă.

La vârsta de zece ani este înscris la Şcoala de băieţi «Ionaşcu», iar după finalizarea cursurilor primare este trimis la Paris, unde frecventează cursurile Facultăţii de drept şi economie. Întors în ţară, se ocupă de gospodărirea averii, iar la 8 mai 1868 se stinge din viaţă”, arată Aurelia Grosu, şefa secţiei Istorie şi Artă a Muzeului Judeţean Olt.

Cea mai mare parte a averii sale, donată Slatinei

Prin testament, Varipati a lăsat primăriei Slatina moşia Sârbii Măgura şi locuri în hotarul satului Sprâncenata, precum şi toate avuţiile sale din oraş. Documentul autentificat de Tribunalul Olt la 17 noiembrie 1866 este redat în totalitate în cartea lui George Poboran.

„Cu toată averea mea nemişcătoare ce se compune din moşia Sârbi Măgura din judeţul Teleorman, de un loc înfundat ce este în hotarul moşii Sprâncenata, precum şi casele din acest oraşiu cu grădina, curtea şi toate nemestiile sale, să se ţie un stabiliment de şcoală aici în oraş, cu clasuri mai înalte decât acelea ce se învaţă în şcoalele publice şi la caz de va prisosi din venit, să se trimeată la facultăţile din străinătate copiii ce se vor osebi prin capacitate şi inteligenţă. Iar stabilimentul să poarte în veci numele meu de Varipati”, hotăra filantropul în urmă cu mai bine de 140 de ani.

În plus, Ioan Varipati avea să împartă restul de avere între rude şi prieteni, partea cea mai mare revenindu-i soţiei sale, Casandra.

Înmormântat la biserica Sopot

Tot prin testament, Ioan Varipati a stabilit şi locul în care să fie înhumat, alegând o aşezare monahală de călugări, actuala biserică Sopot din Slatina.

 „Să mi se facă la Schit din acest oraş, unde doresc să fiu înmormântat, un monument cu pisanie, pe care să fie înscris numele meu spre eterna pomenire”, se mai specifică în testamentul filantropului.

Monumentul ridicat în cinstea acestuia poate fi văzut şi astăzi în faţa lăcaşului de cult. De asemenea, Biserica Sopot mai păstrează şi o serie de donaţii făcute de Casandra Varipati spre sfârşitul secolului XIX.

Şcoala lui Varipati, ridicată după 50 de ani

„Stabilimentul de şcoli cu clase mai înalte”, visul lui Varipati, a fost pus în practică la mult timp de la moartea filantropului. Pe de o parte, demararea lucrărilor a fost întârziată de faptul că Varipati a cerut ca şcoala să fie ridicată după moartea soţiei sale, iar apoi finalizarea construcţiei a fost întârziată de schimbările din viaţa politică.

 „Fiindcă sunt căsătorit şi am trăit cu nevasta mea Casandra totdeauna viaţa cea mai de model şi pentru că nu am făcut copii, de aceia regulezcă acest stabiliment să se formeze după încetarea din viaţă a soţiei mele, având dânsa să stăpânească în bună pace şi să se bucure de tot venitul acestei averi nemişcătoare cât va trăi”, decidea Ioan Varipati.

În „Anuarul judeţului Olt” din 1936 se vorbeşte despre demararea şi evoluţia lucrărilor.

 „La data de 4 octombrie 1928, ingineri şi arhitecţi de la Bucureşti au venit, au cercetat terenul şi au indicat amplasamentul clădirii. Săpăturile au început îndată şi peste câteva săptămâni domnul Lupu, pe atunci ministrul Muncii în cabinetul lui I.I.C Brătianu, a venit şi a pus piatra de temelie a căminului de ucenici. S-a lucrat, după planurile iniţiale, până la acoperiş.

Partidul naţional-liberal retrăgându-se de la putere, lucrările au fost părăsite. Şapte ani şi jumătate au stat acolo zidurile uitate şi numai mulţumită faptului că au fost lucrate bine şi cu material bun nu s-au părăginit. Abia în primăvara acestui an lucrările au reînceput”, se menţionează în anuar.

După folosirea clădirii drept cămin de ucenici, locaţia a devenit sediu al Centrului de Calcul Electronic, iar apoi a fost folosită de Direcţia Judeţeană de Statistică.

Strada Varipati, schimbată în Ana Ipătescu

Drept mulţumire, municipalitatea „i-a dăruit” lui Ioan Varipati strada care face legătura între oraşul nou şi cel vechi, unde se află multe dintre terenurile donate de filantropul slătinean.

Artera pe care se găseau case, pomi şi grădini a fost redenumită în 1945 „Ana Ipătescu” şi ulterior transformată în parc.

În prezent, doar trei clădiri se mai găsesc pe această stradă, una în partea de sus a oraşului, „visul lui Varipati” şi celelalte în zona oraşului vechi: Oficiul Poştal numărul doi şi Muzeul Judeţean Olt, singurele mărturii ale fostei străzi înlocuită acum de scări.

articol apărut în Gazeta Nouă, de Simona Chirici