FOTO. Monumente Pierdute: Conacul boierului Ion Marian din Curtişoara-Olt

Construit în urmă cu mai mult de un secol, conacul boieresc din comuna Curtişoara, un adevărat simbol al localităţii, e pe care să devină o dărăpănătură.

 

Fără pază asigurată, clădirea care a aparţinut boierului Ion Marian a fost furată bucată cu bucată, hoţii încercând să valorifice până şi instalaţia electrică zidită în pereţii clădirii.

După al Doilea Război Mondial, conacul a fost luat abuziv de comunişti şi transformat în sediu al Cooperativei Agricole de Producţie (CAP).

În perioada respectivă arăta destul de bine, pentru că a avut o utilitate şi a fost întreţinut.

După Revoluţie a fost şi un sediu de societate agricolă, după ce s-au desfiinţat fostele CAP-uri, iar apoi, la ceva timp după ’89, nepoţii foştilor moşieri care locuiesc în Elveţia au venit şi au solicitat retrocedarea conacului. A avut loc şi un proces pe care l-au câştigat, şi astfel că au devenit proprietari pe clădire şi 7,5 ha de teren aflat în zona conacului

Anunțuri

Boieri olteni: Milcovenii

Şerban Milcoveanu

Desprinsă din celebrul neam Ştirbei, familia Milcoveanu a luat naştere spre sfârşitul secolului XVI şi a dat judeţului Olt şi ţării numeroşi oameni de seamă, care au excelat în diverse domenii. Unul dintre membrii fruntaşi ai familiei a fost Şerban Milcoveanu, medic şi istoric din pasiune.

Simpli luptători la origine, cei din familia Milcoveanu au acces la rangul de boier graţie vitejiei lor. După cum însuşi Şerban Milcoveanu povestea, se pare că în timpul domniei lui Mihai Viteazu trăiau trei fraţi cu numele Ştirbei, care s-au remarcat prin faptele eroice. Domnitorul i-a înnobilat pe toţi trei, dându-le câte o moşie. Fratele mare a păstrat numele Ştirbei, cel mijlociu a primit comuna Drăgăneşti de Olt şi şi-a schimbat numele în Drăgănescu, iar cel mai mic, Matei Ştirbei, a primit pământ la Milcov, lângă Slatina şi şi-a luat numele Milcoveanu.

Şerban Milcoveanu, istoric, doctor, militant

Urmaş al judecătorului Jean Milcoveanu, unul dintre ctitorii refacerii Mănăstirii Clocociov din anii interbelici, Şerban Milcoveanu rămâne şi astăzi unul dintre cei mai marcanţi membri ai acestei familii. Şi-a petrecut copilăria la Slatina, unde l-a prins şi Primul Război Mondial, despre care a păstrat numeroase amintiri, cu toate că era foarte tânăr la acea vreme.

„Primul Război Mondial l-am trăit la Slatina şi am amintiri foarte puternice de atunci. Ştiu sosirea nemţilor la Slatina. Casa părinţilor mei era chiar în apropierea podului. Şi am rămas cu zgomotul de tunuri, de mitraliere care se aflau la distanţă de 500 de metri de noi. Şi nemţii nu au putut să ia podul acela. Acolo a luptat Ecaterina Teodoroiu şi acolo şi-a luat ea gradul de sublocotenent”, explica acesta în volumul „Memorii”.

Mai mult, Şerban Milcoveanu povesteşte cum a ajuns mama sa translatoare la comandamentul german din Slatina: „Îmi amintesc groaza când nemţii au încercuit armata noastră. Mai toţi am plecat, toată Slatina, a plecat în căruţe, trăsuri, în ce s-a putut să fugim. Eu aveam 5 ani, iar fratele meu 4 ani, am plecat cu mama într-o trăsurică şi am fugit. Era luptă foarte mare. Ne-au prins nemţii din spate în comuna Greci, spre Piteşti. Şi ţin minte scena. Când mama şi noi copii, şi multă lume din Slatina ne-am refugiat în pivniţa unui conac din comuna Greci. Stăteam ascunşi în întuneric şi au intrat nemţii în pivniţa aceea cu lanterne. Au întrebat dacă sunt soldaţi, bărbaţi. Nu erau decât femei şi copii. Mama mea ştia germana foarte bine. Şi când a ajuns în dreptul nostru era o căldare cu apă unde mama îşi ascunsese bijuteriile. Când au ajuns în dreptul nostru, un soldat german a dat cu piciorul în găleată. A vărsat apa din căldare şi au ieşit la iveală bijuteriile mamei. Neamţul a început să urle: că ce, îi considerăm pe nemţi hoţi, tâlhari? Nu i le-a luat mamei, dar a pedepsit-o să meargă la bucătărie să fie bucătăreasă, să cureţe cartofi. Acolo însă a venit un ofiţer şi când a aflat că ştie germana perfect a luat-o ca translatoare”.

Anii de şcoală, Enescu şi regina Maria

Şerban Milcoveanu şi-a început studiile la Slatina şi le-a finalizat în Bucureşti. A rămas cu amintiri plăcute legate de profesorii şi colegii de la gimnaziul „Radu Greceanu” şi a trăit în oraşul de pe malul Oltului evenimente care i-au marcat existenţa: a defilat în faţa miniştrilor veniţi de la Bucureşti şi l-a cunoscut personal pe George Enescu.

„Ţin minte că liceul l-am început la Slatina, la Radu Greceanu şi aveam ca director pe profesorul de geografie Traian Biju, mare personalitate, iar ca profesor de istorie pe Daniel Mirodot. Viaţa din provincie era patriarhală. Învăţam tot timpul, şi singurul lucru mai deosebit erau meciurile de fotbal. În anii ’20 la început era o sărăcie îngrozitoare! Ţin minte că ostaşii din Slatina, trei regimente, erau în opinci. Defilau de zece mai tot aşa. Prima defilare a fost în 1922. Eram în clasa I de liceu şi ne-a încolonat directorul Traian Biju şi am defilat şi noi în faţa miniştrilor de la Bucureşti. După ce am defilat ne-au dus în coloană şi ne-au aşezat la picioarele tribunei. Apoi îmi amintesc cînd a venit la Slatina George Enescu. Elevii de clasele a VII-a şi a VIII-a de liceu, mai mari decît noi, după concert l-au luat pe Enescu pe braţe şi l-au dus pe străzi, aşa în aer. Se întîmpla în 1923“, rememora acesta evenimentele din timpul tinereţii.

O altă personalitate pe care a întâlnit-o în perioada petrecută la Slatina este regina Maria. „A venit şi regina Maria, pentru că s-a ridicat o statuie pentru Ecaterina Teodoroiu. Regina a venit într-un automobil de culoare argintie iar noi copii am crezut că este făcut din argint. Regina Maria era în estradă iar noi copii, cu lume multă, eram adunaţi în jurul statuii. A fost un moment de linişte iar eu am făcut ceva. Aveam un aparat de fotografiat oferit de bunicul meu de la Bucureşti, profesorul Severeanu. Din proprie iniţiativă am ieşit din rând, am venit în faţa reginei Maria am pus trepiedul, aparatul şi m-am aşezat la picioarele reginei Maria. Nu a zis nimic, s-a uitat la mine şi m-am fotografiat la picioarele ei”, îşi amintea Şerban Milcoveanu.

Un om cât un secol

Şerban Milcoveanu a făcut apoi studii de medicină, ajungând foarte repede doctor în ştiinţe medicale şi o personalitate recunoscută pe plan naţional atât în mişcarea studenţească cât şi în lumea ştiinţifică de profil. A îmbrăţişat principii legionare, a fost închis în lagăre în vremea lui Carol II, a fost trimis pe front de Antonescu, închis de comunişti şi abia din 1954 este lăsat să profeseze ca medic. A scris zeci de cărţi de istorie despre Mişcarea Legionară şi despre perioada interbelică. A încetat din viaţă la 30 august 2009, la vârsta de 98 de ani. A fost căsătorit cu Emilia, medic pediatru şi are două  fete:  Dana Domnica Milcoveanu şi Ioana Anca Milcoveanu, ambele de profesie medic.

gazetanoua.ro

Familia Fântâneanu: credinţă, altruism şi viziune

În galeria marilor filantropi olteni, familia Fântâneanu ocupă un loc de cinste, prin prisma donaţiilor importante făcute comunităţii în urmă cu mai bine de un secol. Membrii familiei au fost preocupaţi îndeosebi de ctitorirea de biserici, de sprijinirea sistemului sanitar şi a învăţământului.

Centru comercial, meşteşugăresc şi agrar important pe o rază teritorială de 30-40 de kilometri în dreapta şi în stânga Oltului, Slatina secolului XIX s-a bucurat de o evoluţie rapidă graţie numeroşilor filantropi care s-au născut şi au trăit în acest spaţiu. Mulţi dintre ei s-au dedicat construirii de stabilimente sociale, de biserici, spitale şi şcoli, ajutându-i pe cei nevoiaşi să acceadă la spaţii rezervate până atunci celor care proveneau din familii bogate. Un exemplu în acest sens este şi familia Fântâneanu, care a lăsat slătinenilor numeroase bunuri materiale şi imateriale.

Elena Fântâneanu, o viaţă în slujba comunităţii

Născută Şetraru, Elena Fântâneanu a fost singurul copil al Anghelinei şi al lui Constantin Şetraru, fiul unui grec care a cumpărat moşia Stoicăneşti şi s-a stabilit aici în jurul anului 1790.

„După moartea neaşteptată a lui Ioniţă Bumbeş, primul soţ al Elenei, aceasta se recăsătoreşte în iulie 1841 cu pitarul Ioan Fântâneanu, originar din Balota, Mehedinţi, dintr-o familie de moşneni. Au împreună trei copii: Constantin, Elena şi Ecaterina. Asemeni boierilor de ţară, familia Fântâneanu foloseşte o bună parte din avere pentru ctitorirea de biserici în satele aparţinătoare proprietăţilor pe care le deţineau, din care se evidenţiază monumentala biserică din Stoicăneşti. Pe lângă biserică, tradiţia locală consemnează ajutorul Elenei Fântâneanu pentru înfiinţarea celei mai vechi şcoli din satul Perieţi, în jurul anului 1860”, explică Aurelia Grosu, şefa secţiei de Artă şi Istorie a Muzeului Judeţean Olt.

În ultima parte a vieţii, Elena Fântâneanu a locuit mai mult la Bucureşti, unde în 23 aprilie 1890 întocmea un testament prin care îşi obliga moştenitorii să creeze un fond cu următoarele destinaţii: întreţinerea a patru paturi de bolnavi în spitalul judeţean şi înfiinţarea unui azil pentru adăpostirea femeilor văduve, lipsite de mijloace de trai.

Vizionarul Constantin I. Fântâneanu

Asemeni mamei sale, Constantin I. Fântâneanu, fruntaş al vieţii politice slătinene, senator în Parlamentul României la începutul secolului XX, a lăsat oraşului mai multe bunuri materiale şi însemnate fonduri financiare, în scopuri caritabile.

„Neavând copii, acesta alege să doneze, însă numai după moartea soţiei sale Maria, casele Fântâneanu primăriei Slatina, cu obligaţia ca acestea să fie închiriate, iar din venitul chiriei să se ajute la măritişul a două fete sărace. În continuare, Constantin I. Fântâneanu lasă în sarcina soţiei construirea unui spital, întreţinerea a zece bolnavi şi constituie mai multe fonduri: pentru ajutorarea săracilor din Slatina de Crăciun şi Paşte; pentru trimiterea a doi bursieri în străinătate care să studieze ştiinţele fizice, chimice şi medicale. De asemenea, Constantin I. Fântâneanu a lăsat «zece mii lei soţiei spre a-i da unui copil de sex bărbătesc pe care crede ea de cuviinţă», exprimându-şi totodată regretul că nu a avut urmaşi direcţi”, spune Aurelia Grosu.

 Casa Fântâneanu, un cadou neglijat

Familia Fântâneanu a locuit în Slatina în casa situată între Palatul Administrativ, astăzi sediul Muzeului Judeţean Olt, şi fosta Bancă Naţională, sucursala Slatina. George Poboran menţionează că imobilul a aparţinut iniţial familiei Lânaru.

„În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Casa Fântâneanu era considerată drept una dintre cele mai frumoase clădiri din oraş, amplasată într-o zonă unde se va construi centrul administrativ şi financiar al Slatinei, pus în lumină de atrăgătoarea Grădină Publică «Principesa Maria», amenajată în 1892. Casa a fost construită în 1846 sau la o dată anterioară de familia Lânaru, Elena şi Ioan Fântâneanu înfrumuseţând-o la exterior cu elemente decorative de factură eclectică şi în interior cu ornamente în stuc şi decoraţii murale. Până la construirea Palatului Administrativ în 1887, autorităţile judeţene au funcţionat o vreme în Casa Fântâneanu, iar regele Carol I, care a venit la Slatina de cinci ori, a fost găzduit aici în timpul vizitei din 1872”, mai spune Grosu.

Donată primăriei Slatina de Constantin I. Fântâneanu prin testamentul redactat în timpul Primului Război Mondial, casa de pe actuala stradă Sevastopol a funcţionat de-a lungul timpului ca azil de bătrâne, după cum se menţionează într-o decizie a primarului din 1941 al oraşului, iar apoi, timp de mai multe decenii, a fost sediul Direcţiei Agricole Olt, până în 1999. De atunci, clădirea a fost abandonată, starea sa degradându-se din ce în ce mai mult. În urmă cu câţiva ani, Casa Fântâneanu a intrat în proprietatea Mitropoliei Olteniei, iar după înfiinţarea Episcopiei Slatinei şi Romanaţilor a intrat în administrarea şi ulterior în proprietatea eparhiei.

„Casa Fântâneanu este în proprietatea Episcopiei din ianuarie 2011. S-au încercat în ultimii ani mai multe variante pentru accesarea de fonduri, inclusiv de fonduri europene, dar deocamdată nu s-a primit niciun răspuns pozitiv. Pentru demararea lucrărilor de restaurare este nevoie de minimum 15 miliarde lei”, a precizat arhitectul Severică Mitrache.

sursa text: gazetanoua.ro

Filantropi olteni: Ionaşcu, ctitorul primei şcoli şi al primului spital din Slatina

Probabil cel mai mare filantrop oltean, negustorul Ionaşcu a fost un vizionar, înfiinţând prima şcoală şi prima unitate medicală din Slatina. Tot el este cel care a ridicat una dintre cele mai frumoase biserici din Slatina, devenită astăzi catedrală şi cel care a organizat sistemul de aducţiune a apei potabile în oraş.

Născut în anul 1725, Ionaşcu Cupeţu a fost unul dintre cei mai prosperi negustori din judeţ, reuşind să strângă o avere substanţială, pe care a donat-o în totalitate oraşului Slatina.

„Ionaşcu Cupeţu sau Sârbu Mazâlu s-a născut în comuna Leu din judeţul Romanaţi în anul 1725. S-a stabilit în Slatina la vârsta de 26-28 ani, iar câţiva ani mai târziu s-a căsătorit cu o fată din oraş, Neaga, născută pe la 1749.

A cumpărat un teren pe care se află astăzi catedrala şi în jurul ei pe o rază de 50 de metri. S-a ocupat de negoţul cu peşte, grâne, cumpără diferite locuri, vii, prăvălii şi în cele din urmă şi moşii. Se spune că ar fi găsit bani şi pe locul bisericii.

A avut o singură fată, Rada, care a murit de foarte tânără.

Neavând alţi copii şi crezând poate, cum se zice în popor, că banii aceia găsiţi au fost juraţi, adică n-au fost buni şi de aceea li s-a întâmplat nenorocirea cu fata, s-a devotat cu totul la fapte creştineşti, hotărând să facă o biserică, o şcoală, un spital şi cişmele, cărora să le închine toată averea.

Ionaşcu a murit în 1797, iar soţia sa Neaga în 1838”, se precizează în istoricul Catedralei „Sfântul Gheorghe” din Slatina.

Întreaga avere, donată Slatinei

Toată agoniseala strânsă de Ionaşcu Cupeţu în cei 71 de ani de viaţă a fost lăsată slătinenilor, cărora negustorul le-a lăsat, după cum se notează în istoricul catedralei „Biserica pentru suflet, şcoala pentru minte, spitalul pentru trup şi cişmelele necesare vitalităţii”.

„Ionaşcu Cupeţu a rămas în istorie drept unul dintre marii filantropi care şi-a donat întreaga avere: moşiile Ivăneşti (Vieru), Băcăleşti, Busniani, în fostul judeţ Romanaţi, Salcia, Băseşti, Neaga (Socet), astăzi în judeţul Teleorman, viile din dealul Sopotului (15 pogoane), prăvălii, locuri de casă, în vederea construirii în Slatina a unei biserici, a unui spital cu 15 paturi, a unei şcoli şi a trei cişmele.

De numele lui este legată aşadar înfiinţarea în anul 1792 a primului spital din Slatina, cu siguranţă unul dintre cele mai vechi din Ţara Românească, atestat cu 46 de ani înaintea Spitalului Brâncovenesc din Bucureşti”, explică Laurenţiu Guţică, directorul Muzeului Judeţean Olt.

Catedrala, ridicată în cinci ani

Construcţia bisericii a început în 1782, în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti şi a fost finalizată în 1787.

În pronausul catedralei se găseşte piatra tombală a ctitorului, pe care este inscripţionat: „Sub această piatră odihnească-se oasele răposatului robului lui Dumnezeu, jupânul Ionaşcu Ion Cupeţu osmanţiu, ctitorul sfântului lăcaş acesta, care l-au zidit din temelii şi l-au înzestrat cu cele ce se văd.

În care sub această piatră să nu fie slobod a se îngropa alte oase străine, fără numaidecât din neamul meu”.

sursa text & foto: Gazeta Nouă

Hashim Memish: „Tata îl cunoştea pe Ceauşescu pentru că vizavi de prăvălia noastră fusese o cizmărie înainte de 1945, unde îşi făcuse el ucenicia“.

De-a lungul timpului, au fost şi momente mai grele, când autorităţile au vrut să închidă afacerea albanezilor.

„În 1983-1984, venise un nou secretar al Consilului Judeţean al PCR şi, de la el putere, a zis «Gata, închideţi!» Şi a pus sigiliu pe uşă. Pentru două luni s-au făcut drumuri la Bucureşti şi bunica a fost primită chiar de Nicolae Ceauşescu”, povesteşte Imer.

„El (n.r. Ceauşescu) ştia de familia noastră şi i-a zis să meargă acasă şi să deschidă a doua zi. Acesta a fost singurul favor pe care l-am primit. Poate o rugă către Dumnezeu ne-a ajutat să reuşim”, spune el.

„A fost un episod greu, era singura sursă de venit şi eram 14 oameni care trăiau din vânzarea pe care o făceam. Au fost două luni de pauză, dar firma a continuat să existe, nu a fost desfiinţată”.

Cum s-a lăudat Ceauşescu cu businessul albanez în faţa Occidentului

„Deşi n-a recunoscut, Ceauşescu s-a lăudat cu noi, a arătat Occidentului că există privaţi şi în comunismul est-european”, spun bărbaţii Memish amintind un episod din 1968, legat de vizita lui De Gaulle în România. Se întâmpla cu doar câteva luni înainte de Primăvara de la Praga şi de răsunetul refuzului preşedintelui român de a participa la invadarea Cehoslovaciei alături de sovietici.

„Trecând pe aici, Ceauşescu voia să ducă delegaţia la uzina de aluminiu (Alro, n.r.), dar i-a venit ideea să îl ducă în satele din jurul oraşului, unde erau în construcţie nişte sisteme de irigare pe care voia să i le arate lui De Gaulle. Pe drum, Ceauşescu le-a spus să treacă prin faţa magazinului turcilor. Aşa ne ziceau nouă pentru că, până în 1913, Albania a făcut parte din Imperiul Otoman. Şi noi eram în faţa prăvăliei şi am făcut cu mâna, nu eram singurii, era multă lume pe străzi să îl vadă pe De Gaulle. Atunci i-a venit lui idea să îi arate francezului că există particulari şi în România comunistă. Şi au oprit maşinile şi a început să vorbească cu tata. Tata îl cunoştea pentru că vis-a-vis de prăvălia noastră fusese o cizmărie înainte de 1945, unde îşi făcuse Ceauşescu ucenicia. Şi noi am ieşit cu bragă, cu produsele noastre şi i-am servit direct în maşina în care erau, era o decapotabilă. Şi atunci toţi din coloană, oficialităţile, au rămas blocaţi. Şi după ce au venit ei şi au văzut oamenii că a oprit preşedintele să bea bragă de la noi, au zis că vor şi ei să bea bragă. Pentru noi a fost un mare avantaj la vremea respectivă”, povesteşte seniorul.

Vizita lui De Gaulle şi oprirea neaşteptată la bragageria albanezilor „s-ar putea să ne fi adus un plus de imagine în faţa autorităţilor comuniste locale”, cred albanezii din Slatina.

De atunci, multe oficialităţi le-au călcat pragul. Dar cea mai importantă vizită rămâne cea a ambasadorului american, James Rosapepe, în 2002. „A mai venit şi ambasadorul Braziliei pe aici”, spune Hashim, mândru de afacerea pe care a moştenit-o şi pe care o va da mai departe, către nepoţii săi.

Bragă au băut în prăvălia lor şi scriitorii Eugen Ionescu şi Ion Minulescu, istoricul Nicolae Iorga, actorii Amza Pellea, Nicu Constantin, Rodica Popescu-Bitănescu, Dan Puric, cântăreaţa Doina Badea, dar şi fotbalişti precum Dobrin şi Gheorghe Hagi.

text & foto: gandul.info

La „Atletul albanez”, prăvălia familiei Memish: cum s-a păstrat vie tradiţia de 300 de ani a vânzătorilor de bragă din Slatina

Istoria afacerii familiei Memish în România începe acum 300 de ani. Pe la 1700, ajungeau în Ţara Românească primii Memishi, care se îndeletniceau cu negoţul de dulciuri şi băuturi tradiţionale albaneze. Veneau vară de vară şi numai iernile şi le petreceau acasă.

Atunci, acasă însemna pentru ei localitatea Tetovo, oraş albanez care se află în Macedonia. Acum, acasă înseamnă Slatina, oraş unde familia Memish continuă să ducă mai departe tradiţia produselor albaneze.

Cum s-a născut „Atletul albanez”

După mai bine de două veacuri de negoţ în Ţara Românească, în primăvara anului 1912, unul dintre Memishi a cinstit primăria slătineană cu premiul pe care l-a câştigat, din respect pentru oameni.

„În primăvara lui 1912 a venit un circ la Slatina şi exista un număr de lupte greco-romane. Premiul era de 300 de napoleoni de aur, iar un strămoş de-al nostru s-a înscris şi a câştigat”, povesteşte Imer Memish, reprezentant al aripii tinere a familiei. „Din respect pentru oraş şi pentru cetăţeni, el a donat banii primăriei, care, la rându-i, a oferit afacerii numele de «Atletul albanez», care funcţionează fără încetare din 1912”, punctează albanezul.

Vremurile grele ale veacului trecut i-au făcut să rămână aici, să trăiască alături de „fraţii lor”.

„Ştiaţi că, la origini, albanezii şi românii sunt fraţi? Ne tragem din daci şi din iliri, două popoare înrudite. Vlah, cum li se zicea înainte locuitorilor de aici, înseamnă frate în albaneză”, punctează Imer.

Astfel, la sfârşitul anilor ’30, Daud si Ghiulia au devenit primii membri ai familiei Memish care s-au stabilit definitiv în România.

Astăzi, familia Memish are două „prăvălii” în oraş, cum le place să le denumească. Ziua lor începe devreme şi se termină seara târziu. În fiecare dimineaţă, ei fac halviţă, baclava, îngheţată, rahat, bragă şi citronadă, după „reţete vechi, transmise din generaţie în generaţie”.

„Reţetele sunt vechi şi sunt transmise de la părinţii noştri, care le-au luat de la părinţii lor şi tot aşa”, spune Hashim Memish, seniorul familiei.

„Iar pentru că produsele noastre nu conţin conservanţi, trebuie să ne trezim şi să facem în fiecare dimineaţă ceea ce punem pe raft”, povesteşte Imer. „Începem cu băuturile, cu braga şi citronada, şi cu îngheţata, şi continuăm cu baclavaua şi rahatul tradiţional”.

Copiii familiei obişnuiesc să stea în laboratoare şi să asiste la procesul de fabricare a bunătăţilor, însă părinţii au grijă să le transmită reţetele doar atunci când sunt suficient de maturi pentru a înţelege cu adevărat importanţa lor pentru identitatea familiei.

„Ne-au luat averile şi ne-au înghesuit 14 oameni în două camere”

„Atletul albanez” este singura firmă privată care a existat în România comunistă. Cum a reuşit o mână de oameni, o familie de străini, să ţină piept regimului? „Cu greu”, explică Imer Memish, „dar a fost greu pentru toată lumea la vremea respectivă, toţi au suferit”, spune acesta. „Când a fost colectivizarea, ne-au luat toate averile şi ne-au dat un apartament cu două camere pentru 14 persoane”.

„Familia a continuat cu afacerea, cu cofetăria. Înainte de război aveam şi o băcănie, era chiar aici, lângă prefectură”, poveste Memish cel tânăr. „Am rezistat pentru că eram cetăţeni străini cu rezidenţă în România, probabil că nu se urmărea să se işte un conflict diplomatic cu Albania, zic şi eu”.

Ceva bun tot a fost, intervine Hashim Memish, seniorul familiei. „Aveam paşaport albanez şi călătoream liber, mergeam să cumpărăm lucrurile de care aveam nevoie din străinătate pentru că aici nu se găseau, era pe cartelă şi cu raţiile de la stat abia ne ajungea pentru noi, dar să mai facem şi comerţ”.

text & foto: gandul.info

Ioan Varipati, boierul care a donat centrul Slatinei

Ioan Varipati le-a lăsat prin testament locuitorilor din Slatina numeroase terenuri, pe unele dintre ele fiind construite şcoli.

Varipati a murit la doar 41 de ani

Ioan Varipati provenea dintr-o familie de boieri, stabiliţi în Slatina în secolul al XVIII-lea. S-a născut în 1827, ca fiu al slugerului Scarlat Varipati, care în 1784 îndeplinea funcţia de ispravnic, corespondentul funcţiei de prefect de astăzi, în Ialomiţa şi al Enencăi Varipati.

„George Poboran vorbeşte despre Ioan Varipati într-un capitol al cărţii sale, «Istoria oraşului Slatina», dedicat filantropilor slătineni. Istoricul spune că, după moartea tatălui, Ioan Varipati se stabileşte cu mama în Slatina, în mahalaua galbenă.

La vârsta de zece ani este înscris la Şcoala de băieţi «Ionaşcu», iar după finalizarea cursurilor primare este trimis la Paris, unde frecventează cursurile Facultăţii de drept şi economie. Întors în ţară, se ocupă de gospodărirea averii, iar la 8 mai 1868 se stinge din viaţă”, arată Aurelia Grosu, şefa secţiei Istorie şi Artă a Muzeului Judeţean Olt.

Cea mai mare parte a averii sale, donată Slatinei

Prin testament, Varipati a lăsat primăriei Slatina moşia Sârbii Măgura şi locuri în hotarul satului Sprâncenata, precum şi toate avuţiile sale din oraş. Documentul autentificat de Tribunalul Olt la 17 noiembrie 1866 este redat în totalitate în cartea lui George Poboran.

„Cu toată averea mea nemişcătoare ce se compune din moşia Sârbi Măgura din judeţul Teleorman, de un loc înfundat ce este în hotarul moşii Sprâncenata, precum şi casele din acest oraşiu cu grădina, curtea şi toate nemestiile sale, să se ţie un stabiliment de şcoală aici în oraş, cu clasuri mai înalte decât acelea ce se învaţă în şcoalele publice şi la caz de va prisosi din venit, să se trimeată la facultăţile din străinătate copiii ce se vor osebi prin capacitate şi inteligenţă. Iar stabilimentul să poarte în veci numele meu de Varipati”, hotăra filantropul în urmă cu mai bine de 140 de ani.

În plus, Ioan Varipati avea să împartă restul de avere între rude şi prieteni, partea cea mai mare revenindu-i soţiei sale, Casandra.

Înmormântat la biserica Sopot

Tot prin testament, Ioan Varipati a stabilit şi locul în care să fie înhumat, alegând o aşezare monahală de călugări, actuala biserică Sopot din Slatina.

 „Să mi se facă la Schit din acest oraş, unde doresc să fiu înmormântat, un monument cu pisanie, pe care să fie înscris numele meu spre eterna pomenire”, se mai specifică în testamentul filantropului.

Monumentul ridicat în cinstea acestuia poate fi văzut şi astăzi în faţa lăcaşului de cult. De asemenea, Biserica Sopot mai păstrează şi o serie de donaţii făcute de Casandra Varipati spre sfârşitul secolului XIX.

Şcoala lui Varipati, ridicată după 50 de ani

„Stabilimentul de şcoli cu clase mai înalte”, visul lui Varipati, a fost pus în practică la mult timp de la moartea filantropului. Pe de o parte, demararea lucrărilor a fost întârziată de faptul că Varipati a cerut ca şcoala să fie ridicată după moartea soţiei sale, iar apoi finalizarea construcţiei a fost întârziată de schimbările din viaţa politică.

 „Fiindcă sunt căsătorit şi am trăit cu nevasta mea Casandra totdeauna viaţa cea mai de model şi pentru că nu am făcut copii, de aceia regulezcă acest stabiliment să se formeze după încetarea din viaţă a soţiei mele, având dânsa să stăpânească în bună pace şi să se bucure de tot venitul acestei averi nemişcătoare cât va trăi”, decidea Ioan Varipati.

În „Anuarul judeţului Olt” din 1936 se vorbeşte despre demararea şi evoluţia lucrărilor.

 „La data de 4 octombrie 1928, ingineri şi arhitecţi de la Bucureşti au venit, au cercetat terenul şi au indicat amplasamentul clădirii. Săpăturile au început îndată şi peste câteva săptămâni domnul Lupu, pe atunci ministrul Muncii în cabinetul lui I.I.C Brătianu, a venit şi a pus piatra de temelie a căminului de ucenici. S-a lucrat, după planurile iniţiale, până la acoperiş.

Partidul naţional-liberal retrăgându-se de la putere, lucrările au fost părăsite. Şapte ani şi jumătate au stat acolo zidurile uitate şi numai mulţumită faptului că au fost lucrate bine şi cu material bun nu s-au părăginit. Abia în primăvara acestui an lucrările au reînceput”, se menţionează în anuar.

După folosirea clădirii drept cămin de ucenici, locaţia a devenit sediu al Centrului de Calcul Electronic, iar apoi a fost folosită de Direcţia Judeţeană de Statistică.

Strada Varipati, schimbată în Ana Ipătescu

Drept mulţumire, municipalitatea „i-a dăruit” lui Ioan Varipati strada care face legătura între oraşul nou şi cel vechi, unde se află multe dintre terenurile donate de filantropul slătinean.

Artera pe care se găseau case, pomi şi grădini a fost redenumită în 1945 „Ana Ipătescu” şi ulterior transformată în parc.

În prezent, doar trei clădiri se mai găsesc pe această stradă, una în partea de sus a oraşului, „visul lui Varipati” şi celelalte în zona oraşului vechi: Oficiul Poştal numărul doi şi Muzeul Judeţean Olt, singurele mărturii ale fostei străzi înlocuită acum de scări.

articol apărut în Gazeta Nouă, de Simona Chirici