Maria Tănase, celebritate a României Interbelice

Maria Tănase

S-a născut în Bucureşti (mahalaua Cărămidarilor), ca al treilea copil al Anei Munteanu, originară din comuna Cârţa, judeţul Sibiu, zona (Făgăraş) şi al florarului Ion Coandă Tănase, din satul oltenesc Mierea Birnicii, de pe valea Amaradiei. De mică a venit în contact cu cântecul, atât mama cât şi tatăl fiind mari iubitori ai cântecului popular şi ai muzicii în general. Apare pe scenă, pentru prima dată, în anul 1921 pe scena Căminului Cultural „Cărămidarii de Jos” din Calea Piscului, la serbarea de sfârşit de an a Şcolii primare nr. 11, Tăbăcari, apoi pe scena Liceului „Ion Heliade Rădulescu”, unde a frecventat doar cursul inferior, fiind nevoită să se retragă pentru a lucra, alături de părinţii săi, la grădină.

Mai târziu, cu ajutorul gazetarului Sandu Eliad pătrunde în atmosfera unui cenaclu al tinerilor intelectuali, ai cărui membri o vor sfătui să-şi valorifice însuşirile artistice şi să urce pe scenă. Debutul va avea loc la teatrul de revistă condus de Constantin Tănase. Apare pentru prima dată pe 2 iunie 1934 în revista „Cărăbuş-Express” cu pseudonimul, dăruit de Constantin Tănase, Mary Atanasiu.

A devenit celebră abia în anul 1938, când a înregistrat primele cântece pentru Societatea Româna de Radio, care însă au fost distruse în 1940 de Garda de Fier, sub pretextul că distorsionau folclorul românesc autentic. Adevăratul motiv al acestei mişcări antisemite a fost faptul că în cercul de prieteni ai Mariei Tănase se găseau şi o serie de intelectuali evrei, ca etnologul Harry Brauner (cel care a cules în 1929 cântecul prototip pentru „Cine iubeşte şi lasă”, frate al pictorului Victor Brauner) şi jurnalistul Ştefan Roll.

A avut o relaţie cu premierul Armand Călinescu, ucis de un comando legionar. In 1939 la New York,în cadrul expoziţiei internaţionale „World’s Fair”, Maria Tănase a fost prezentă artistic, prin câtecele româneşti. A concertat atunci atât la standul reprezentând România, cât şi pe scena din Flushing Meadows-Corona Park, unde a avut loc această grandioasă expoziţie mondială.

În anul 1940, după cooptarea la guvernare a Mişcării Legionare, muzica de petreceri, populară, a fost interzisă la difuzare pe terase, grădini, etc. Era decretat doliu naţional, „Regimul Pompelor Funebre”. În acea perioadă, unii difuzori nu au respectat interdicţia impusă de noul guvern, astfel încât au fost distruse cu toporul multe înregistrări ale Mariei Tănase, de către legionari zeloşi. Atunci au fost sparte şi matriţe ale casei de discuri Columbia, de pe Calea Victoriei.

Maria Tănase a reprezentat România, ca şi alţi artişti (Constantin Brâncuşi), la Expoziţia Mondială de la Paris din anul 1938.

sursă foto şi text: wikipedia.ro

Însemnările lui Grigore Alexandrescu despre Slatina de altădată

(…)

A doua zi, foarte de dimineaţă, ne grăbirăm a închina arcurile de triumf geniurilor ce triumfaseră de pielea noastră şi a pleca cu repeziciune, fără măcar a întoarce ochii spre locul de osândă. Pe la amiază sosirăm la Slatina, oraş vechi, dar cel mai anevoie de vizitat ce am văzut vreodată. Risipit pe coastele dealurilor ce îl înconjoară, oraşul înfăţişează o vedere împestriţată, şi poate mulţumi privit de departe; însă cele mai multe case, după poziţiunea lor, sunt un fel de baterii care trebuie să le iei cu asalt, în pericol de a-ţi frânge gâtul, dacă din întâmplare vei avea acolo vreun amic pe care să doreşti a-l vedea.

Pe la anul 1530 trăia în acest oraş un boier, anume Vintilă, ce ocupa postul de jude sau de judecător, după cum se zicea în idioma părinţilor noştri. Simţămintele lui religioase şi patriotice erau în genere cunoscute, căci nu era sărbătoare să lipsească el de la biserică, şi nu era ocaziune în care să nu declame împotriva tiranilor lui Moise I. După moartea acestui din urmă, şi după luptele interne din Transilvania. „Tiraniile” de care vorbeşte Alexandrescu sunt uciderile de boieri din partida potrivnică domnitorului. Este la rândul lui ucis în lupta de la Viişoara de o armată turcească, adusă de boieri împreună cu un nou domnitor, Vlad „Înecatul”, care se sfârşi în undele Dâmboviţei, alegătorii prinţilor, ca să înceteze neunirea ce domnea între ei, deteră tronul acelui boier din Slatina, şi Vintilă I fu unul din domnii cei mai tirani şi vărsători de sânge.

În scurtul timp ce zăbovirăm acolo până să ne aducă caii, văzurăm pe noul prefect, care trecea în judeţ, ocolit de o ceată întreagă de dorobanţi. Tistul sau şeful lor venea, în urma trăsurii, ţinând deasupra capului şi înfăţişând fără ruşine orăşenilor vederea unei mobile misterioase, ce da tuturor să înţeleagă că dl cârmuitor este supus la slăbiciuni care îl apuc adeseori în mijlocul târgului. Acum era aproape de România Mică. Această parte a ţării e cea mai bogată în suvenire istorice: mănăstirile ei, pădurile, munţii, râurile ce o adapă, toate poartă un caracter de sălbăticiune şi de mărire; cântecele haiducilor, tradiţiile populare, costumul pitoresc al pandurilor, toate arată un popor născut pentru arme şi demn de a le purta. Valoroşii Buzeşti, nobili cavaleri ai patriei şi ai libertăţii, preotul Farcaş, general al românilor, bătrânul Manta, banul Craiovei, spaima tătarilor şi amicul lui Mihai Viteazul, şi însuşi acel Mihai, fala oştirilor şi eroul creştinătăţii, sunt fii ai acestui pământ.

Impacienţi dar de a vizita teatrul atâtor întâmplări mari, a vedea locul naşterii atâtor bărbaţi demni de comemorare, ne pornirăm curând de la Slatina şi sosirăm la 7 ore pe marginea Oltului, care în acel loc este de o lăţime ca la 200 picioare. Aci până să tragă podul, ce se află de ordinar de cealaltă parte, ne ocuparăm privind un măreţ apus. Soarele înconjurat de nori vineţi avea o faţă sângerată şi forma în unde o coloană de aur ce se părea că iese dintr-un vulcan de flăcări. Apoi, când fu aproape a se ascunde, norii rămâşi deasupră-i subţiindu-se şi întinzându-se ca o pânză de păianjeni, îi formară o diademă strălucită de diferite culori. Valurile, cu o şoaptă înecată, se sfărâmau de mal, şi tăcerea misterioasă ce domnea împrejur predispunea sufletul la cugetările melancolice care ne cuprinseră, când după puţin umblet sosirăm la locul numit Drăgăşani, loc cunoscut de iubitorii petrecerilor pentru dealurile lui şi calitatea vinurilor, iar de amicii omenirii nefericite, pentru moartea atâtor atleţi ai libertăţii grecilor.

Noaptea ne ascundea vederea obiectelor, dar cerul era limpede şi stelele scânteietoare păreau a-şi aţinti cătătura spre câmpul de rezbel. Din când în când, câte unul din acele focuri care călătoresc în spaţiu se desfăcea din tărie, lăsând după dânsul o urmă luminoasă, şi se cobora a vizita batalionul sacru prefăcut în ţărână. A doua zi cercetarăm cu de-amănuntul locul acela: nici o urmă nu arăta că aici a fost începutul luptei pentru libertate; plugul a trecut peste oasele grecilor, şi sângele lor nutreşte semănăturile; o singură cruce înnegrită de timp e monumentul ce îl arată locuitorii care au fost martori întâmplărilor de atunci. Simbol al păcii, ea uneşte sub umbra sa pe turci şi pe creştini, care se odihnesc împreună în liniştea morţii, marele împăciuitor al patimilor şi sfârşit al luptelor omeneşti.

Am auzit pe mulţi condamnând entuziasmul unui istoric, care pune batalionul de la Drăgăşani în aceeaşi linie cu batalionul tebenilor, sparţiaţilor de la Termopile şi garda împărătească de la Waterloo. Cu toate acestea sunt de părerea lui: trebuie să facă cineva o comparaţie relativă; trebuie să judece că o mică oştire rău armată, străină de tot felul de tactică, şi având a se lupta în contra unei mulţimi de zece ori mai mare, e tot atât de demnă de laudă ca şi oastea acelei faimoase batalioane care, în fine, n-au făcut alta decât a muri până la unul, ca şi cei de la Drăgăşani.

(…)

Memorial de călătorie, de Grigore Alexandrescu

Călătoria făcută împreună cu Ion Ghica în vara anului 1842. O parte a acestei călătorii este descrisă în Memorial

Vechiul conac al Miteştilor din Piatra Olt, bântuit de stafii

Conacul are peste 100 de ani vechime

O casă mare, părăsită, care se vede de cum intri în oraş, fără geamuri, cu tencuiala căzută şi acoperişul găurit. Aşa arată casa cu stafii din Piatra Olt.

Un gard de peste doi metri împrejumuieşte strania clădire, iar la intrare te întîmpină o plăcuţă pe care scrie “proprietate privată”. Cum treci de gard, în locul unde odată a fost o poartă mare, câteva ciori îşi iau zborul şi croncăne neliniştite peste întinderea pustie. Intri în casă şi printre pânze de păinjeni şi ziduri scrijelite cu diferite însemne, îţi dai seama de frumuseaţea arhitecturală a clădirii. Chiar dacă nu mai are scară interioară, conacul a avut şi un etaj, dar şi o pivniţă care ducea într-un tunel secret de 500 de metri care ieşea din casă şi se termina undeva la calea ferată. “Când eram mici am încercat să găsim acel tunel secret, dar nimeni nu a mai dat de el. Se spune că pe acolo au scăpat boierii de când s-au răsculat iobagii. Am auzit şi eu că ar fi bântuit, că noaptea se aud zgomote ciudate”, a spus Marin Stancu, de 72 de ani, din Piatra Olt. “Unii spun că au văzut la geam chipul unei femei, acolo sus la etaj, dar nu ştiu ce să cred. Dacă treci noaptea pe aici te cam cuprind fiori. Or bântui duhuri necurate, dacă de atâta timp nu vine nimeni pe aici”, a spus Dumitru Popa, de 73 de ani.

“Fata boierilor nu a călcat niciodată în biserică”

Conacul are peste 100 de ani vechime şi a aparţinut familiei boieroaicei Miteasca. Femeia nu a avut niciodată copiii şi nimeni nu mai ştie nimic de ea, după ce  în 1947 a fost expropriată, apoi arestată. În casă a funcţioant o perioadă IAS-ul din oraş. “Au fost oameni răi boierii, iar fata lor se spune că nu a călcat niciodată în biserică, nici atunci când i-au fost înmormântaţi părinţii. Umbla ca o nălucă pe moşie, nu s-a măritat, nu a avut copiii”, a spus Tanţa Surpatu, de 82 de ani. Proprietatea boieroaicei a fost revendicată de o familie din Craiova, dar toate cele 300 de hectare de teren arabil şi cele 150 de hectare de pădure au fost vândute ulterior. Acum nu se ştie cine este proprietarul casei.

sursă text şi foto:  adevarul.ro